Economia Italiei merge rău din cauza mai multor probleme structurale. Dar, în timp ce Italia în continuare nu are guvern, ar fi o prostie să credem că o țară unde partidele anti-sistem au câștigat 55% din votul popular vor continua să se comporte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Partidul populist „Mișcarea Cinci Stele” a câștigat en fanfare în sudul Italiei. Așa că a promis că va crește cheltuielile alocate investițiilor publice, va crește ajutoarele sociale și va modifica reforma sistemului de pensii implementată în urmă cu câțiva ani.
Liga Nordului, partidul care s-a impus în provinciile bogate ale Italiei, a promis, de-asemenea, că va anula reforma sistemului de pensii, va reduce taxe și a deschis posibilitatea ca țara să iasă din zona euro.
Ambele partide urmăresc să elimine politicile de constrângere economică impuse de Germania și de Comisia Europeană dar fiecare cu tactici diferite. Cel puțin unul dintre ele va ajunge să facă parte din coaliția de guvernare.
Consecințele economice ale acestor idei vor fi profunde. Cu o datorie publică de 132% din PIB, finanțele publice ale Italiei sunt precare.
Dacă piețele își vor pune întrebări cu privire la sustenabilitatea lor, situația ar putea să alunece pe o spirală foarte periculoasă. Economia Italiei este prea mare pentru Mecanismul European de Stabilitate pentru a putea fi ajutată într-o criză economică generată de datorii așa cum a fost în cazul Greciei sau Portugaliei. Banca Centrală Europeană ar trebui să arunce colacul de salvare iar datoria Italiei ar urma să fie restructurată.
Oricum, sunt șanse mici ca Uniunea Europeană să nu insiste asupra disciplinei fiscale. Întrebarea este ce strategie ar trebui să adopte, însă, Italia, pentru a combate problemele fiscale.
Contrar aparențelor, datoria publică uriasă a Italiei nu este rezultatul unui dezechilibru al balanței primare, care înregistrează un surplus în ultimii 20 de ani. Nicio țară din zona euro nu a reușit această performanță.
Economia Italiei este a treia a zonei euro iar PIB-ul nominal al acestui stat se situează pe locul 12 în lume. Cu toate acestea, economia Italiei este mai mică decât era în 2008.
Problemele fiscale ale Italiei își au rădăcinile în faptul că a moștenit o datorie publică foarte mare din anii 80 și nu a mai înregistrat o creștere economică semnificativă în ultimele două decenii.
PIB-ul real, în 2017, era la același nivel cu cel din 2003 iar PIB-ul pe cap de locuitor era egal cu cel din 1999. Având o economie care stagnează, este foarte greu să reduci datoria publică a Italiei raportată la PIB.
Moștenirea trecutului continuă să fie apăsătoare pentru prezent. Economia Italiei are o lungă istorie a intervenției sectorului public în economie. Capitalismul din Cizmă are două caracteristici: o prezență puternică a lobby-ului și rolul statului antreprenorial.
Lecția pe care Italia ar trebui să o aplice este cea a creșterii economice. Dar acest lucru nu poate să se întâmple relaxând cheltuielile publice. Problema creșterii economice a Italiei vine din zona producției, nu din zona cererii. În fapt, în ultimele două decenii, producția per angajat s-a diminuat cu 0.1% pe an. Prin comparație, în Spania a crescut cu 0.6%, în Germania cu 0.7% iar în Franța cu 0.8%.
Mai mult, spectrul demografic e înspăimântător. Numărul de angajați din Italia a rămas cam la același nivel cât era înregistrat la sfârșitul anilor 80. În următorii ani, însă, va cunoaște un declin de 0.5% – 1% anual.
Povara restituirii datoriilor Italiei va atârna pe o forță de muncă mai mică, iar fenomenul va fi accentuat și mai mult dacă vârsta de pensionare va scădea.
Pe hârtie, rețeta succesului pentru economia Italiei ar fi următoarea. Politicile economice ar trebui orientate spre reducerea decalajului nivelului de productivitate dintre companiile italiene și cele competitoare din Germania și Franța.
Dacă la nivelul companiilor mari Italia se ține aproape, la nivelul firmelor mici și mijlocii productivitatea este la jumătate în comparație cu cea a celor din Germania și Franța.
Particularitatea din economia Italiei este că firmele mici și mijlocii nu numai că sunt mult mai puțin eficiente, dar sunt și mult mai numeroase decât în celelalte două țări.
Pentru fiecare campion care inovează și vinde produse de ultimă generație pe piețele globale există multe alte companii cu mai puțin de zece angajați care produc doar pentru piața locală.
Interesant este că nu constrângerile legate de accesul la credit sa reglementările de pe piața muncii afectează productivitatea, ci faptul că, în firmele mici, fiind afaceri de familie, tendința este de a remunera angajații mai mult pe bază de loialitate și mai puțin pe criterii legate de merite profesionale.
Cum ar putea să rezolve aceste probleme ale Italiei un guvern care va fi format din partide populiste?
