Guvernele tarilor din Sudul Europei si, in special cel al Frantei, au privit moneda euro ca o sansa eficienta prin care sa scape de dominatia marcii germane.
Inainte de introducerea monedei euro, marca germana era un standard care punea oprelisti gestionarii incorecte monetare si al managementului defectuos si iresponsabil al guvernelor. In timp ce Bundesbank marea oferta de bani, producea bani noi la o rata mai mica decat nivelul ridicat al inflatiei tarilor din Sudul Europei, care se foloseau de bancile centrale pentru a-si finanta deficitele.
Rata de schimb fata de marca germana era pentru cetatenii acelor tari un standard la care se raportau. Guvernele tarilor cu inflatie ridicata se temeau de comparatia cu Bundesbankul. Asa ca euro a fost o cale pentru a se pune capat situatiilor rusinoase in care aceste state isi devalorizau moneda.
In schimb, acestea nu se temeau de nou infiintata Banca Centrala Europeana, pentru ca, desi aceasta era o copie a Bundesbankului, putea fi pusa sub presiune politica. La inceput, Sudul Europei a controlat BCE intrucat consiliul sau era alcatuit din directori si presedintii bancilor central nationale. Votul avea aceeasi valoare pentru toti. Gernania, Luxemburg, Olanda si Belgia erau in minoritate, insa, in fata Spaniei, Italiei, Portugaliei, Greciei si Frantei, tari care erau mult mai expuse deficitelor. Aceste tari aveau sindicate foarte puternice pe plan national si datorii publice foarte mari. Expunerea la inflatie, asadar, era mare.
Moneda euro a fost avantajoasa tarilor Latine din Europa si Greciei intrucat inflatia putea fi dirijata fara evidenta unei aprecieri a marcii germane. Inflatia putea creste, dar era mai putin vizibila. Atunci cand preturile ar fi crescut, era foarte simplu sa se dea vina pe anumite sectoare ale industriei. De exemplu, politicienii pot spune ca preurile la petrol au crescut din cauza unui moment de varf. Dar daca preturile la petrol o iau in sus concomitant cu o devalorizare a monedei, este mult mai greu pentru politicieni sa dea vina pe petrol pentru cresterea preturilor.
Rezultatul introducerii monedei euro a adus asteptari pentru o moneda mai stabila. Asteptarile inflationiste au scazut, asadar, in Sudul Europei. Daca, totusi, erau perspectivele unei inflatii, atunci oamenii isi reduceau rezervele de bani si incepeau sa cumpere intrucat considerau ca preturile aveau sa se mareasca pe viitor.
Unele tari, in special Franta, au facut castiguri pe seama Germaniei din activitatile de senioraj, adica venitul net pe care-l obtine autoritatea emitenta ca urmare a emisiunii unei bancnote.
Atunci cand o banca central produce o cantitate mai mare a monedei de baza, cumpara active, multe avand dobanzi. De exemplu, o banca centrala poate cumpara titluri guvernamentale cu moneda nou produsa. Venitul net din dobanzi care rezulta din aceste active inseamna seniorajul si este transmis la finalul anului catre govern.
Atunci cand a fost introdusa moneda euro, bancile centrale trebuiau sa trimita castigurile nete din dobanzi catre BCE, iar BCE isi remitea propriile profituri la finalul anului catre bancile nationale, profit bazat pe capitalul pe care fiecare banca nationala il detinea la BCE. Acest capital reflecta populatia si PIB-ul si nu capitalul bancilor centrale.
Moneda euro a redus ratele dobanzii pentru tarile din Sud, in special la obligatiunile guvernamentale. Oamenii si guvernele au platit, asadar, mai putini bani pentru datoriile lor. Investitorii au cumparat obligatiunile cu dobanzi ridicate ale tarilor din Periferie, fapt ce a marit pretul lor dar a coborat dobanzile. A fost o afacere profitabila intrycat era de asteptat ca bondurile denominate in lira italiana, peseta, escudo si drahma sa fie platite in euro.
Dobanzile mai scazute le-a permis tarilor sa isi reduca datoria publica si sa se incadreze in normele Tratatului de la Maastricht. In 1996, Italia platea cam 110 miliarde de euro pe dobanzi iar in 1999 achita doar 79 de miliarde de euro.
Moneda euro a fost introdusa pe o perioada nedeterminata si era un pas important in demersul de a integra si mai mult, din punct de vedere politic si economic, statele europene. Ruperea zonei euro nu era prevazuta in Tratat si acest scenariu era considerat a fi o imensa pierdere politica. Natiunile mai puternice trebuiau, astfel, sa ajunte financiar tarile mai slabe financiar ajunse la ananghie.
Pe masura ce Germania si alte tari harantau datoria statelor mediteraneene, ratele dobanzii acestor state nu erau in concordant cu riscul real al unui faliment. Guvernul german, in schimb, trebuia sa plateasca dobanzi mai mari pe datoriile sale intrucat aici era cuprins si pretul unui viitor bailout. In mod normal, pietele trebuiau sa pedepseasca indisciplina bugetara, insa Uniunea Monetara Europeana a amanat astfel de practici.
Tarile cu o inflatie ridicata au mostenit o moneda mai puternica din partea Germaniei astfel ca s-au putut bucura de mai multe importuri si de un standard mai ridicat de viata. Chiar daca guvernele din Sud nu si-au redus cheltuielile, moneda euro a ramas puternica pe pietele internationale in primii sai ani de existent. Moneda euro era puternica gratie prestigiului de care se bucura Bundesbankul si a exporturilor nemtesti si ale altor state din Nordul Europei.
Dintotdeauna, Germania s-a bucurat de un surplus al contului curent iar exporturile depaseau importurile datorita eficientei inalte a acestor produse si a competitivitatii. Germanii au pus deoparte si au investit in productivitate dar, in Sud, imaginea era pe dos. Productia era mai putin eficienta, consumul crescuse in Sud dupa introducerea monedei euro gratie reducerii artificial a dobanzilor iar economiile nu au crescut atat de mult precum in Germania.
Banii nou produsi s-au dus cu precadere catre Sud. Consecinta a fost cresterea salariilor angajatilor si care erau mai mari decat in Germania. Lucrul acesta se repercuta asupra competitivitatii, exista un surplus de importuri si o tendinta de depreciere a monedei.
Competitivitatea in tarile mediteraneene si in Irlanda a scazut substantial de la introducerea monedei euro si, in acelasi timp, a crescut in Germania si in Austria.
Inainte sa fie introdusa moneda euro, tarile din Sud avand salariile in continua crestere, sindicate puternice si o piata a muncii inflexibila au pierdut lupta pe competitivitate cu Germania iar importurile au devenit mult mai scumpe. Atunci cand marca germana a fost inlocuita cu moneda euro, surplusul de exporturi ale Germaniei erau compensate de suplusul de importuri din statele din Sudul Europei.
Deficitele comerciale de lunga durata atrage negative valoarea unei monede. Un deficit commercial implica faptul ca exista un surplus in alte parti. Nu pot fi transferuri financiare semnificative catre tarile cu deficit, asa ca datoriile externe publice si private au tendinta sa creasca.
Sa luam cazul Greciei: grecii nu au pus deoparte suficienti bani pentru a-si cumpara datoria guvernamentala, dar au preferat, in schimb, sa importe mai multe bunuri si servicii in comparatie cu ce exportau. Bancile straine au finantat insa acest consum cumparand datoria Greciei.
Dezvoltarea sub moneda euro paleste in comparative cu ceea ce ar fi trait Germania daca ar mai fi avut marca germana. Importurile si standardele de viata din Germania nu au crescut pe masura cum ar fi facut-o daca exista marca germane. Insa in tarile mediteraneene, serviciile de retail au inceput sa scada abia cand a izbucnit criza din 2008.
Politicienii din Sudul Europei s-au folosit de Tratatul de la Maastricht ca o scuza pentru dereglementare si pentru adoptarea unor masuri necesare prevenirii falimentului. Pentru a indeplini criteriile de convergenta, tarile din Sudul Europei trebuiau sa isi reduca deficitele, cheltuielile guvernamentale si sa privatizeze companiile de stat.
Pentru multe tari, insa, introducerea monedei euro nu a fost decat sansa de a amana falimentul pe datoria publica sau hiperinflatia. Nivelul datoriei publice, in 1991, in Belgia, Irlanda si Italia era de 132%, 113% si 103% din PIB. Olanda avea 83% iar Grecia putin peste 80%. Asa ca atunci cand moneda euro a fost introdusa, a fost foarte usor ca dezechilibrele sa puna stapanire pe economii si sa se dezvolte.
