Intelegerea dintre SUA si Iran seamana foarte mult cu cea din 1972, cand SUA conduse de Nixon cadeau la pace cu China si tot spectrul geopolitic avea sa se schimbe dramatic. Obama mai are, insa, un hop: sa treaca acest acord de Congresul american.
Unul dintre cele mai mari succese ale diplomatiei americane din secolul XX a fost momentul in care presedintele Richard Nixon a normalizat relatiile bilaterale dintre SUA si China. A fost o surpriza totala si o oportunitate care a schimbat tabla de sah a lumii.
La vremea aceea, a fost cea mai ciudata partida geopolitica jucata. Richard Nixon se plasase in fata electoratului ca un luptator fervent anti-comunist si tocmai parafa relatii bilaterale cu un stat comunist condus de unul dintre cei mai de temuti dictatori de la acea vreme. China, in anii ’70, era inca in plina Revolutie Culturala iar Mao Zedong conducea tara cu mana de fier. Nu parea sa fie un partener potrivit pentru eforturile diplomatice ale lui Nixon.
Henry Kissinger, secretarul de stat al SUA de la acea vreme, prefera pragmatismul politic in relatiile externe. Nu-i pasa catusi de putin ca lui Mao facea bai de sange in China. Scopul era sa foloseasca aceasta tara pe post de pion pentru a baga Uniunea Sovietica si mai mult in colt, cu fata la perete. A atata Moscova si Beijingul una impotriva celeilalte a fost jocul de sah al lui Kissinger pentru a controla tot peisajul si pentru a da el sah-mat oponentilor comunisti ai SUA.
De-a lungul istoriei, SUA a avut destule mariaje de convenienta pentru a-si atinge scopuri mult mai inalte decat se parea la prima vedere. In timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, SUA s-a aliat cu Stalin impotriva lui Hitler. In Chine, a colaborat cu Augusto Pinochet impotriva lui Salvador Allende. In timpul lui Roosevelt, SUA nu a avut nicio problema sa se alieze cu Casa Regala a Sauditilor pentru a micsora pretul petrolului si pentru a-i da Uniunii Sovietice cateva lovituri fatale.
Acordul nuclear cu Iran, care a culminat la capatul unei negocieri foarte laborioase, poate reprezenta in acest secol ceea ce a reusit Nixon cu China. Desigur, presedintii Barack Obama si Hassan Rouhani nu sunt nici pe departe echivalentii lui Nixon si Mao, din multe puncte de vedere. Sunt de centru si mult mai dispusi catre compromis. Intelegerea dintre Hassan si Rouhani s-a produs la capatul unor negocieri la vedere, spre deosebire de ocultele conversatii dintre Nixon si Mao, mediate de Kissinger.
Si aceasta intelegere istorica are potentialul de a schimba jocul de pe tabla de sah a geopoliticii. Pentru a se intampla acest lucru, sustinatorii acordului trebuie sa treaca peste opozitia din politica interna. Este cazul, in special, al SUA. Pe de alta parte, politica Iranului este dominata de ideologia razboiului perpetuu impotriva Vestului. Chiar si Ayahtolahul Ali Khamenei a vorbit, recent, despre importanta luptei impotriva arogantei SUA. Pe de alta parte, tinand cont ca Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului, a fost unul dintre marii sustinatori ai acestui acord, retorica sa a avut ca scop sa transmita o unda de liniste opozantilor iranieni.
Opozantii acestei intelegeri cu Iranul s-au impartit in doua categorii. Unul dintre grupurile consistente in critici si negativism este format dintr-o clica de politicieni americani foarte vocala. Unul dintre personajele acestei gasti este senatorul Tom Cotton, care considera Iranul a fi anti-american si al carui regim sponsorizeaza terorismul. Un alt grup este format din reprezentanti ai societatii civile americane. Fizicianul David Albright, spre exemplu, nu se autocaracterizeaza un critic al Iranului, dar se teme ca in astfel de acord nu este suficient pentru a tine Iranul departe de confectionarea de arme nucleare.
Pentru ca aceste grupari sa fie multumite, Iranul ar trebui sa capituleze in totalitate iar acest lucru s-ar intampla numai daca, la conducerea statului ar ajunge un alt tip de lideri, fie monarhisti fie cvasi-teroristii mujahedini. Sansele ca acest lucru sa se intample sunt foarte mici, asa cum in China, in anii ’70, era aproape imposibil ca vreun democrat sa patrunda in aparatul administrativ al Chinei.
In Orientul Mijlociu, SUA are de-a face cu niste suniti insurgenti. Radicalismul acestora variaza, de la relativul salafism beningn al Qatarului si Arabiei Saudite la Al Qaeda sau Statul Islamic. Dar asa cum Beijingul era o versiune competitoare a comunismului sovietic, Iran este o versiune rivala a islamului. Pe scurt, SUA are nevoie de Iran pentru a-i da sah-mat Statului Islamic. In anii ’70, China era invitata la masa comunitatii internationale pentru a izola Uniunea Sovietica. Asa ca, in cazul de fata, aceasta usa pe care o deschide Obama va intari pozitia siitilor care vor fi o contrapondere la Statul Islamic.
Criticii acestui acord cu Iranul se tem de o insurgenta siita sub patronajul Garzii Revolutionare a Iranului, a Hezbollaghului si a Brigazilor Badr din Irak. Sustinatorii, din contra, considera ca Iranul, pe masura ce va vedea ce sansa are in comunitatea internationala, nu va mai juca un rol de distrugator in lumea araba. Un semnal ca acest proces a inceput este restrangerea rolului pe care Teheranul il joaca in a-i descuraja pe houthiti in a prelua puterea in Yemen.
Un alt scenariu este, insa, mai probabil. Statele din regiune, indiferent de invataturile confesionale, se vor alia impotriva actorilor non-statali, inclusiv impotriva Statului Islamic, pentru a-si recastiga suveranitatea. Daca cineva isi imagineaza, acum, ca Iranul nu va conlucra, intr-o buna zi, cu Arabia Saudita si cu Israel, poate ca maine se va razgandi.
Atunci cand SUA s-a intors in anii ’70 cu fata spre China, Coreea de Sud si Japonia au sarit ca arse. Dupa ce momentul socului a fost depasit, Japonia si Coreea de Sud au vazut beneficiile enorme obtinute din legaturile politice si economice cu China. Normalizarea relatiilor dintre Beijing, Tokyo si Seul a ajutat Asia de NordEst sa ajunga una dintre marile puteri economice ale lumii.
