În timp ce aproape toată atenția de la Washington este îndreptată către posibilitatea demiterii președintelui american Donald Trump, Europa se îndreptat în liniște spre o recesiune. Aceasta este o veste proastă pentru Christine Lagarde, fostul șef al Fondului Monetar Internațional, care este acum președintele Băncii Centrale Europene (BCE). Ar putea fi o veste proastă și pentru noi toți, transmite The Washington Post într-un material de opinie.
Potrivit indicatorilor obișnuiți care definesc o recesiune în termenii înregistrării unei scăderi timp de două trimestre consecutive, Europa se apropie cu pași vertiginoși de acest scenariu. Creșterea produsului intern brut al zonei euro a fost de numai 0.2% în trimestrul trei. Ritmul de creștere din Germania, cea mai mare economie a Europei, a fost de doar 0,1%. Creșterea ocupării forței de muncă în cele 19 țări care folosesc euro a fost de doar 0,1%.
Ce este de făcut ?
Să reținem că BCE este echivalentul european al Rezervei Federale. Mandatul predecesorului lui Lagarde, Mario Draghi, care a condus BCE din noiembrie 2011 până luna trecută, este considerat în mare măsură un succes deoarece politicile sale au împiedicat abandonarea zonei euro de către țările de la periferie (de exemplu, Grecia sau Portugalia). Ieșirea lor din zona euro ar fi putut zdrobi întreaga schemă.
A fost întotdeauna o amenințare plauzibilă dacă datoriile în euro nu ar putea fi rambursate. Criza s-ar fi putut, de asemenea, autostimula. Dacă, să zicem, deponenții se așteptau ca Spania să părăsească zona euro, teama ar putea declanșa scurgerea unei sume mari de bani de la băncile spaniole.
Pe 26 iulie 2012, Draghi a exclus aceste posibilități, afirmând că BCE va face „tot ce trebuie” pentru a evita prăbușirea zonei euro, adăugând că, „credeți-mă, va fi suficient”. De fapt, Draghi a promis că BCE ar oferi împrumuturi suficiente băncilor și piețelor financiare pentru a se asigura că își pot îndeplini obligațiile în euro.
Ulterior, BCE a redus ratele dobânzilor pe termen scurt și a adoptat versiunea sa de „relaxare cantitativă” (QE). Aceasta a fost o abordare adoptată de Fed sub președintele Ben Bernanke. Aceasta implică ca banca centrală – BCE sau Fed – să cumpere obligațiuni pentru a reduce ratele dobânzilor pe termen lung.
Statele Unite și Europa se află în poziții economice similare. Pentru ambele, recuperarea este nesigură. Problema principală de ambele părți ale Atlanticului este că economiile nu mai pot genera o creștere internă spontană și au devenit dependente de politicile de „stimulare” create de guvern, indiferent dacă sunt ratele dobânzilor scăzute furnizate de băncile centrale sau deficitele bugetare uriașe create de politicieni.
Problema cu această abordare este că programele de stimulare furnizate de guvern își pierd influența. Atât în Statele Unite, cât și în Europa, ratele dobânzilor mici se dovedesc din ce în ce mai puțin eficiente în extinderea PIB-ului și a ocupării forței de muncă. Indiferent de efectul inițial al ratelor dobânzilor scăzute și al programelor QE de cumpărare a obligațiunilor, legea diminuării rentabilităților pare că se instalează. Beneficiile par să dispară.
Se creează o problemă pentru BCE și pentru Christine Lagarde. Într-un raport, Jean Pisani-Ferry de la Institutul Peterson pentru Economie Internațională notează: „Creșterea în zona euro a încetinit de la începutul anului 2018, iar riscul unei recesiuni este în creștere. Cu toate acestea, BCE de-abia mai are spațiu pentru stimularea monetară. ”
Care sunt alternativele? Cele mai evidente sunt ceea ce economiștii numesc politici „fiscale”: cheltuielile guvernamentale, impozitele, deficitele și surplusurile. Deficitul bugetar este ceea ce contează aici
Există două probleme pentru BCE. Prima este oarecum tehnică. Există limite auto-impuse pentru achizițiile de obligațiuni ale BCE, aproximativ 33% din titlurile calificate. BCE se apropie de aceste limite, spune Jacob Funk Kirkegaard, de la Institutul Peterson. Dacă regulile nu sunt relaxate, cumpărarea de obligațiuni va trebui probabil să se oprească.
Lagarde a oferit câteva indicii potrivit cărora aceasta crede că unele țări, Germania este cel mai bun exemplu, ar putea cheltui mai mult și, prin urmare, să stimuleze creșterea. “Băncile centrale nu sunt singura posibilitate din oraș”, a spus ea.
Pare simplu. Nu este. A doua problemă este că țările care ar putea cheltui mai mult nu doresc, iar țările care doresc sunt deja supraîncărcate de datorii și nu ar trebui.
Care este rezultatul ? O poziție foarte delicată din care nu există o ieșire ușoară evidentă. O altă recesiune în Europa ar încetini economia globală deja inertă și, probabil, va stimula în continuare flăcările naționalismului și protecționismului.
După cum notează David Wessel de la Centrul Hutchins pentru politica fiscală și monetară, Lagarde are o reputație bine meritată de negociator iscusit și de conciliator. Va avea nevoie de tot ajutorul pe care îl poate obține.
