Înăsprirea controalelor la frontierele europene nu descurajează migranţii şi este o mană pentru călăuze. Cea mai bună strategie ar consista în tratarea fenomenului la rădăcină, şi anume a sărăciei în ţările de origine ale imigranţilor.
Transportul ilicit de persoane a cauzat din ce în ce mai multe victime, spre ruşinea lumii dezvoltate. Aproape 2 000 de persoane s-au înecat în largul coastelor de sud ale Uniunii Europene numai din ianuarie 2013 şi până acum; mai mult decât în tot anul trecut. Traficul ilegal de migranţi a devenit, de asemenea, un risc de securitate pentru ţările de destinaţie, care au pierdut controlul asupra frontierelor lor. În cele din urmă, imigraţia ilegală alimentează sentimentele xenofobe, un fenomen care este din ce în ce mai exploatat de politicienii cinici.
Guvernele europene cheltuiesc miliarde de euro anual pentru combaterea problemei. Mai multe state membre ale UE au creat agenţii speciale pentru a face faţă imigraţiei ilegale. Frontex, agenţia de protecţie a frontierelor UE, este operaţională din 2004. Atât în UE cât şi în SUA, frontierele sunt patrulate şi păzite folosind cele mai noi şi mai avansate tehnologii, inclusiv drone şi sateliţi. Peste trei sute de ONG-uri, adesea subvenţionate din fonduri publice, lucrează la rezolvarea problemei imigraţiei ilegale, iar asta doar în UE. Rezultatele? Aproape nule. Numărul de imigranţi ilegali care ajung pe continent este în continuă creştere.
În studiul său despre transportul ilicit de persoane, autorul marocan Mehdi Lahlou descrie ceea ce el numeşte “cercul vicios” al politicilor europene anti-imigraţie. Politicienii, urmaţi de mass-media, exploatează tragediile, cum ar fi dezastrul din 3 octombrie de la Lampedusa, exagerând problema imigraţiei, ceea ce determină guvernele să limiteze posibilitatea migraţiei legale şi mai mult.
La rândul său, acest lucru obligă migranţii să caute modalităţi tot mai riscante de acces, accentuând în felul acesta dependenţa acestora din urmă faţă de călăuze.
Lahlou subliniază că este exact ceea ce s-a întâmplat atunci când Spania şi Italia au introdus vize pentru cetăţenii din Maghreb, la începutul anilor 1990, şi britanicii au reuşit să blocheze traseul de trafic prin Gibraltar. Aproape imediat au fost deschise noi căi de trecere, mai lungi şi mai riscante: din Sahara Occidentală până în Insulele Canare şi prin Marea Mediterană până în Italia.
Eşecul Europei în abordarea problemei transportului ilicit de persoane este în mare parte cauzat de neînţelegeri. În primul rând, există o confuzie terminologică, deoarece “traficul de persoane” şi “transportul ilicit de persoane” sunt adesea folosite ca sinonime în dezbaterea publică europeană, deşi, de fapt, ele denotă două fenomene complet diferite. Traficul este o formă de sclavie, în timp ce transportul ilicit este voluntar. Relaţia dintre călăuză şi persoana care este transportată ilegal se termină în ţara de destinaţie, şi anume în punctul în care relaţia traficant-sclav abia începe.
Politica de imigrare a UE s-a concentrat mult timp pe călăuze, adică pe partea de furnizare a unui serviciu ilegal. În urma tragediei de la Lampedusa, primul ministrul italian Enrico Letta a promis un nou pachet legislativ “aerian şi naval”, conform căruia Italia va repartiza de trei ori mai multe nave şi aeronave între Africa şi Sicilia, pentru a combate transportul ilicit de persoane. Dar efectul poate fi, din nou, contraproductiv.
În această afacere, cererea (potenţialii imigranţi) este cea care atrage oferta (călăuzele). Atâta vreme cât oamenii din Africa Centrală, Afganistan sau Mexic sunt hotărâţi să-şi părăsească ţara în căutarea unui trai mai bun, vor exista întotdeauna unii care să fie dispuşi să-i ajute în schimbul unei sume corespunzătoare de bani, indiferent de dificultăţi.
