Cele mai bogate economii ale lumii s-au clădit cu ajutorul a miliarde de consumatori și ai milioane de firme care iau propriile decizii. Dar, au în centru, de asemenea, instituții publice puternice care încearcă să dirijeze economia, inclusiv băncile centrale, care stabilesc politica monetară și guvernele, care decid cât să cheltuiască și să împrumute.
În ultimii 30 de ani, sau chiar mai mult, aceste instituții au funcționat în conformitate cu regulile stabilite de aceste instituții. În general, guvernul unui stat dorește o piață a forței de muncă în plină expansiune, care să câștige voturi, dar, dacă economia este suprasolicitată, va provoca inflație, relatează The Economist.
Legătura dintre scăderea nivelului șomajului și o inflație mai mare nu mai există, însă, astăzi. Cea mai mare parte a lumii bogate se bucură de un avânt al locurilor de muncă, chiar dacă băncile centrale au eșuat în atingerea obiectivelor inflației. Rata șomajului din America, 3.5%, este cea mai mică din 1969, dar inflația este de doar 1,4%. Ratele dobânzilor sunt atât de scăzute încât băncile centrale nu au de unde să taie eventualitatea unei recesiuni. Chiar și acum, unii încă încearcă să sprijine cererea prin reducerea cantitativă, adică prin cumpărarea de obligațiuni. Drept urmare, regulile politicii economice trebuie regândite și, în special, împărțirea sarcinilor între băncile centrale și guverne.
Noua eră a politicii economice își are rădăcinile în criza financiară din 2007-2009. Băncile centrale au adoptat măsuri temporare și extraordinare, cum ar fi reducerea cantitativă pentru a evita o criză. De atunci, a devenit clar că s-a luat din inițiativă. Inflația nu mai crește în mod fiabil atunci când șomajul este scăzut, parțial pentru că publicul se așteaptă la creșteri modeste ale prețurilor, precum și pentru că lanțurile de aprovizionare globale înseamnă că prețurile nu reflectă întotdeauna condițiile locale ale pieței și forței de muncă.
În același timp, economisirea în exces și reticența firmelor de a investi au scăzut ratele dobânzii. Așadar, atat de avid este apetitul global pentru economisire încât mai mult de un sfert din totalul obligațiunilor de investiții, în valoare de 15 trilioane de dolari, au acum randamente negative, ceea ce înseamnă că creditorii trebuie să plătească pentru a le menține în termen.
Economiștii și oficialii s-au străduit să se adapteze. La începutul anului 2012, cei mai mulți oficiali ai FED credeau că ratele dobânzilor din America se vor stabili la peste 4%. După aproape opt ani sunt doar la 1,75-2% și sunt cele mai mari din G7.
În urmă cu un deceniu, aproape toți factorii de decizie și investitorii au considerat că băncile centrale vor diminua în cele din urmă reducerea cantitativă prin vânzarea de obligațiuni. Acum, politica publică pare permanentă. Bilanțurile combinate ale băncilor centrale din America, zona euro, Marea Britanie și Japonia se situează la peste 35% din valoarea totală a PIB-ului lor.
Banca Centrală Europeană (BCE), extrem de dornică să stimuleze inflația, reia reducerea cantitativă. O perioadă Fed a reușit să-și micșoreze bilanțul, dar din septembrie, activele sale au început să crească din nou. Pe 8 octombrie, Jerome Powell, președintele FED, a confirmat că această creștere va continua.
O implicație a acestei lumi noi este evidentă. Întrucât băncile centrale rămân fără modalități de stimulare a economiei atunci când se prăbușește, salvarea se va produce în mare parte prin reducerea impozitelor și prin cheltuielile publice.
Deoarece ratele dobânzilor sunt atât de scăzute sau negative, datoria publică râmâne ridicată mai multă vreme, în special dacă împrumuturile sunt utilizate pentru a finanța investiții pe termen lung care stimulează creșterea, cum ar fi infrastructura.
Cu toate acestea, politica fiscală recentă este confuză și uneori dăunătoare. Germania nu a reușit să-și îmbunătățească starea drumurilor și podurilor care sunt efectiv în stare avansată de degradare.
Marea Britanie a redus bugetele la începutul anilor 2010, în timp ce economia sa era slabă – lipsa investițiilor publice este un motiv al creșterii excesive a productivității scăzute. America are un deficit peste medie, dar finanțează reduceri de impozite pentru firme și pentru cei bogați în loc să se ocupe de reparațiile rutiere sau de rețele de energie verde.
În timp ce politicienii depun eforturi pentru a implementa în mod corespunzător politica fiscală, cei care încă nu au obținut o funcție privesc băncile centrale drept o sursă convenabilă de numerar.
„Teoria monetară modernă”, o noțiune care câștigă popularitate de partea stângii americane, spune că nu există costuri pentru extinderea cheltuielilor guvernamentale când inflația este scăzută – atât timp cât banca centrală este inactivă.
Partidul Laburist vrea să folosească Banca Angliei pentru a direcționa creditul printr-un consiliu de investiții, „reunind” rolurile de cancelar, ministru de afaceri și guvernator al Băncii Angliei.
Într-o imagine în oglindă, băncile centrale încep să se angajeze în politica fiscală, teritoriul guvernelor. Angajamentele masive ale Băncii Japoniei susțin o datorie publică de aproape 240% din GDP. În zona euro, ratele mici și cotele scăzute oferă scutire bugetară țărilor sudice îndatorate – care în această lună au provocat un atac usturător asupra băncii centrale din partea unor economiști importanți din nord și foști oficiali.
Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene, a făcut apeluri publice pentru stimularea fiscală în zona euro. Unii economiști consideră că băncile centrale au nevoie de pârghii fiscale pe care să le poată trage singure.
Aici se află pericolul în fuziunea politicii monetare cu cea fiscală. La fel cum politicienii sunt tentați să se confrunte cu băncile centrale, tot așa, tehnocrații vor lua decizii care se află de drept în responsabilitatea politicienilor. Dacă controlează pârghiile fiscale, câți bani ar trebui să le dea săracilor? Ce investiții ar trebui să facă? Câtă pondere din economie ar trebui să aparțină statului?
