Germania se îndreaptă către recesiune, iar Statele Unite nu sunt nici ele prea departe de acest scenariu. Criza politică din Italia se agravează, incertitudinea asupra Brexitului este mai profundă ca niciodată, războiul comercial dintre China și SUA este în plină desfășurare, iar între Iran, Siria, Venezuela, Hong Kong și Coreea de Nord tensiunile geopolitice continuă să se acumuleze. Perspectiva internațională pentru această toamnă se află într-o lumină deloc favorabilă. Va putea Europa să acționeze ca răspuns la semnele de avertizare și să evite criza economică? Acest lucru va depinde în mare măsură de disponibilitatea guvernului german de a renunța la dogmele impuse asupra zonei euro în ultimul deceniu, scrie VoxEurop.
Pentru al doilea trimestru al anului 2019, creșterea zonei euro a scăzut cu un procent de 0.2 față de trimestrul precedent. Economia germană, cea mai mare din zona euro, este împovărată de datorii. Italia, a treia cea mai mare economie, a stagnat. Marea Britanie, a doua cea mai mare economie a UE, a înregistrat, de asemenea, o scădere de 0,2% din PIB. Și, până acum, nimic nu sugerează că situația se va îmbunătăți în trimestrul al treilea.
Dimpotrivă! Germania are șanse mari să intre oficial în recesiune. Numai economia sa reprezintă 29% din PIB-ul zonei euro și industria germană are cel mai mult de suferit: sectorul s-a contractat deja cu 7.5% de la sfârșitul anului 2017. Producția de autoturisme a scăzut din nou la nivelul din 2009, așa cum era în miezul crizei. Acum, este afectat și sectorul bancar: cele două bănci private principale, Deutsche Bank și Commerzbank, trag în jos întregul sector european.
În acest scenariu sumbru, Franța se descurcă ceva mai bine decât vecinii săi
Franța a înregistrat o creștere a PIB în cel de-al doilea trimestru de 0.2%. Însă, de-a lungul unui an, PIB-ul său a crescut cu doar 1.3%, față de 2.5% în al doilea trimestru din 2018, cu o scădere la jumătate în 12 luni.
Acest lucru se întâmplă în timp ce deficitul public urmează să depășească din nou bariera de 3% din PIB în acest an, datorită atât creditului Franței privind competitivitatea și impozitul pe locurile de muncă (CICE) pentru anul 2018, cât și reducerii pe termen lung a impozitelor pe salarizarea angajatorilor – un cadou pentru întreprinderile în valoare de aproximativ 15 miliarde de euro. La acestea se adaugă măsurile provocate de mișcarea vestelor galbene, ajungând la încă 17 miliarde de euro.
Un astfel de stimul ar trebui să impulsioneze economia franceză, care este mai puțin industrializată și dependentă de export decât cea germană și cea italiană. Dar, având în vedere contextul turbulenței internaționale, guvernul francez i-a îngrijorat prea mult pe cetățenii săi cu măsurile sale de a slăbi rolul sindicatelor, de a reduce cheltuielile publice, de a limita prestațiile de șomaj și de a agita sistemul de pensii. Prin aceasta se anulează o mare parte din măsurile de expansiune, care vor fi redirecționate către economii de precauție.
Ce poate face Europa pentru a evita un nou ciclu vicios ca cel de acum un deceniu?
Zona euro ar trebui să aibă încă un excedent comercial extern de 380 de milioane de euro în acest an, adică 3.2% din PIB-ul său, potrivit Comisiei Europene. Cu alte cuvinte, trăim bine în limitele bugetului nostru, iar marja de manevră este mare. Dar, având în vedere dogmele care au dominat politica europeană în ultimul deceniu, aceasta lucru nu va conduce neapărat la progres. .
Expusă încetinirii creșterii economice, Banca Centrală ar putea începe prin scăderea ratelor dobânzilor pe termen scurt la care acordă credite băncilor și distribuirea resurselor financiare direct în circuitul economic (cunoscuta relaxare cantitativă, implementată la scară largă din 2012).
Dar ratele dobânzilor de referință ale Băncii Centrale Europene (BCE) sunt deja zero. În plus, BCE acordă dobânzi negative pentru băncile care aleg să își plaseze banii în conturile sale, în loc să îi folosească pentru a acorda împrumuturi și a stimula economia.
Mai mult, achiziționând obligațiuni în număr mare pe piețele financiare din 2012 pentru a crea bani, BCE a adunat 4678 de miliarde de euro, sau 39% din PIB-ul zonei euro, în total de două ori mai mult decât cifra Rezervei Federale Americane.
Mai mult, efectele acestei politici asupra economiei reale au scăzut, așa cum este ilustrat de slăbiciunea constantă a creșterii economice și inflației: în luna august a anului trecut, rata anuală a inflației din zona euro era încă de 1%, jumătate din obiectivul BCE de 2%.
Și ratele scăzute ale dobânzii rezultate din politica monetară a BCE au anulat efectiv randamentul a ceea ce clasa de mijloc reușește să economisească, deoarece utilizează, în general, produse financiare cu risc scăzut. Acest lucru explică nemulțumirea îndreptată către BCE a multor germani, care economisesc mult.
Germanii economisesc tot mai mult
Pe de altă parte, această politică tinde să crească valoarea investițiilor, fie ele în acțiuni sau în proprietăți, rezultând în profituri ușor de obținut pentru cei foarte bogați și în comisioane comode pentru finanțatorii care gestionează averea.
Acesta este motivul pentru care aceste grupuri rămân favorabile pentru o politică monetară atât de slabă. Pe scurt, spațiul de manevră al BCE este, acum, limitat, chiar dacă se așteaptă să pună în aplicare câteva măsuri suplimentare în septembrie. În orice caz, nu este ideal să se bazeze pe BCE pentru a sprijini activitatea economică.
În zona euro, numai Germania a reușit să își reducă datoriile după criza economică
Germania este, astăzi, atât țara care are cea mai mare nevoie să-și sprijine economia, dar și țara europeană care are cel mai mare spațiu de manevră pentru a face acest lucru.
ravitatea situației nu este, încă, pe deplin înțeleasă în Germania: ideea că este vorba despre un scurt scurtcircuit temporar continuă să se mențină. În 2009, Germania a cunoscut o recesiune profundă – o contracție a PIB-ului de 5.6% în al patrulea trimestru al anului 2009, de două ori mai rău decât în Franța -, dar țara a depășit repede dificultățile fără intervenții publice majore din cauza cererii pentru mașinăriile și autovehiculele sale, situațiee care a fost posibilă prin programe de stimulare masivă în China și SUA.
Pare foarte puțin probabil ca un scenariu similar să se repete de data aceasta. Și, în urma scandalului Dieselgate, criza din sectorul auto din Germania pare să fie de durată, într-un moment în care această piață se află în centrul unei agitații generale. Dacă Germania nu înțelege suficient de repede că, de data aceasta, va avea nevoie de o intervenție majoră și susținută a statului pentru a ieși din criza economică, rezultatul riscă să fie unul dificil. Nu numai pentru Germania, ci și pentru partenerii din Germaniei din UE.
Deficiențele Germaniei sunt profunde. Țara a investit puțin în infrastructura sa publică în ultimii 20 de ani, deși în ultimii trei ani a început să se simtă un ușor efort. Sărăcia este mai mare decât în Franța, în special în rândul pensionarilor. În ceea ce privește tranziția energetică, s-au făcut multe, dar renunțarea simultană la cărbune și la energie nucleară rămâne o provocare colosală. Și țara se confruntă, de asemenea, cu o criză a locuințelor în orașele sale mari, care ar putea avea nevoie de o intervenție publică majoră.
Germania a investit puțin în infrastructură în ultimii 20 de ani
Există un bloc ideologic care se împotrivește intervenției statului și există și mari constrângeri instituționale. De exemplu, în 2009, Germania a scris în constituția sa un „Schuldenbremse”. Este o dispoziție care le interzice statelor germane să nu depășească deficitele și limitează deficitul guvernului federal la 0,35% din PIB. Aceasta este politica „schwarze Null”..
Este adevărat că acest lucru se referă la deficite structurale: este posibilă o continuare în caz de încetinire economică și există dispoziții speciale pentru cazul unei crize majore. Dar, existența acestei clauze constituționale complică crearea oricărui program de stimulare. La sfârșitul lunii august, Olaf Scholz, ministrul social-democrat al finanțelor, a evocat posibilitatea unui pachet de stimulare de 50 de miliarde de euro, reprezentând 1,4% din PIB-ul german. Frankfurter Allgemeine Zeitung, principalul cotidian conservator din Germania, a publicat imediat un editorial de primă pagină, care susține că „un pachet conjunctural nu era necesar”.
Guvernul german a decis să reducă impozitele cu 10 miliarde de euro, sau cu 0.3% din PIB, dar acest lucru va intra în vigoare abia în 2021.
O ultimă pârghie care ar putea fi folosită: politica pieței forței de muncă. Politicile de flexibilizare a piețelor muncii și de reducere a costurilor forței de muncă, desfășurate în prezent în Europa, contribuie puternic la deflația persistentă a zonei euro. Aceste politici se reflectă în special în așa-numitul „cost unitar al forței de muncă”: costul forței de muncă necesar pentru producerea unui euro. În zona euro această cifră a urmat o tendință descendentă în ultimii ani, scăzând cu 3 puncte din 2009.
Costul scăzut al forței de muncă susține deflația
Este adevărat că, după ce a profitat la maxim de forță de muncă ieftină răsturnarea socială la începutul anilor 2000, costurile forței de muncă germane au început să crească semnificativ după 2016, în special din cauza introducerii salariului minim. Acest lucru a contribuit la creșterea cererii interne a Germaniei, doar că, de-acum încolo, nemții vor avea nevoie să intre într-o altă paradigmă.
