Europa se pregătește să devină o forță militară iar retragerea treptată a Statelor Unite impulsionează Uniunea Europeană să aibă un cuvânt de spus în zona de apărare.
Donald Trump este hotărât să își continue politicile publice și să se asigure că moștenirea sa se va perpetua într-o lume nouă în care Statele Unite nu mai doresc să fie „jandarmul lumii”. O lume în care un președinte american declară că NATO, piatra de temelie a politicilor de apărare a SUA după de la cel de-al Doilea Război Mondial, este demodat.
O lume în care instabilitatea politică este folosită ca pârghie pentru a extrage contribuții monetare sau concesii comerciale de la aliații nominali. O lume în care fundația politică a președintelui Statelor Unite a făcut din Kremlin un aliat și prieten mai apropiat decât orice american al oricărui alt partid, relatează Foreign Policy.
Acum patru ani, aceasta ar fi fost o premisă destul de fragilă chiar și pentru un film de ficțiune. Astăzi, această lume este foarte reală. Și liderii europeni se gândesc deja la cum să facă față unui scenariu în care se confruntă cu un imperiu care reînvie spre est și o superputere care se stinge treptat în vest. În aceste condiții, o adevărată armată europeană ar putea apărea pentru prima dată în istorie.
„Lumea liberă” s-a bucurat de Pax Americana pentru contribuția nominală care prevede 2% din PIB pentru cheltuielile legate de apărare și prin contribuția trupelor auxiliare la desfășurarea NATO.
O afacere avantajoasă pentru țările care au suferit mult în urma războaielor și care au preferat foarte mult să se concentreze pe reconstrucție după al Doilea Război Mondial, atât fizic cât și social. Și dacă țările individuale au rămas în urmă în programul de taxe, Statele Unite obișnuiau să ia asta ca pe o confirmare suplimentară a proeminenței sale și era dispusă să o treacă cu vederea în schimbul unor alte favoruri.
Administrația americană actuală nu dorește în mod clar să mai plătească pentru imperiul său. Consideră că a sosit timpul să încaseze banii de pe urma edificiului ridicat de generațiile anterioare, chiar dacă acest lucru l-ar putea distruge.
Europa, un continet, totuși, independent
Națiunile care fac parte din joc nu au fost prea încântate de acest scenariu. Dar dezavantajul Europei nu va fi câștigul Statelor Unite. Aceasta nu a fost niciodată un joc cu sumă zero – așa cum credeau oamenii politici din SUA. Europa a obținut pacea și libertatea de a construi o democrație socială, iar Statele Unite au obținut piețe prospere, autoritate politică și o substanțială zonă militară de tampon împotriva Rusiei, ceea ce a însemnat că nucleul american nu va fi niciodată sub amenințare directă, indiferent de ce se întâmplă în lume. Declarațiile lui Trump au subminat toate acestea.
Statele Unite au încă baze militare în întreaga lume și desfășurări importante de trupe la granițele estice ale NATO, astfel încât ar putea totuși să intervină pentru a opri, de exemplu, agresiunea militară directă împotriva membrilor NATO din partea Rusiei. Washingtonul poate alege în continuare să proiecteze puterea în regiune după bunul plac.
Dar dacă țările europene NATO nu pot ști cu siguranță dacă Statele Unite vor face acest lucru într-o situație dată, trebuie să înceapă să se gândească serios la propria apărare. De fapt, Trump a acordat Europei independența politică. Liderii europeni, în primul rând printre aceștia președintele francez Emmanuel Macron și cancelarul german Angela Merkel, au înțeles noua realitate cu o viteză care ar trebui să alarmeze politicienii de la Washington.
Franța, însă, a rezistat tentației de a lăsa întreaga securitate pe seama Americii de-a lungul timpului și a menținut un grad de independență unic și deschis chiar și în cadrul NATO. Franța are propria industrie a armamentului puternic dezvoltată și conduce propriile misiuni și detașamente, în special în Africa Francofonă, fără a cere nimănui permisiunea. Franța coordonează proiectele europene de apărare în care îi lipsește capacitatea de a susține un întreg sector, ca în cazul puterii aeriene (Airbus) și spațiului (Agenția Spațială Europeană).
Deci nu ar trebui să surprindă faptul că Franța a fost prima care a solicitat formarea unei armate europene. Ceea ce este nou, este că majoritatea celorlalte țări din Europa de Vest sunt de acord, inclusiv Germania. Angela Merkel este de acord, fostul ministru german al Apărării și viitorul președinte al Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, este de acord, succesorul nominalizat al Angelei Merkel în partidul Uniunii Democrate Creștine este de acord, iar principalul partid de centru-stânga al Germaniei este de acord.
Acest lucru este din nou neobișnuit – Germania de Vest s-a opus cel mai mult inițiativelor militare, din motive istorice evidente. Dar o armată europeană ar lăsa Germania să proiecteze puterea fără a intra în haosul constituțional și politic al reconfigurării Bundeswehr-ului, o forță strict pentru apărarea proprie.
Divergențe
Chiar și așa, înființarea unei armate europene este departe de a prinde concretețe. Problema principală se rezumă la existența punctelor de vedere diferite în ceea ce privește proiectul european. Unele părți implicate, precum britanicii, au văzut întotdeauna proiectul ca fiind unul economic în primul rând și, de asemenea, și politic.
Altele au văzut-o întotdeauna ca un proiect politic al cărui obiectiv principal este pacea pe continent și în care integrarea economică este doar un mijloc în acest scop. Pentru unii, Uniunea este doar o platformă de cooperare între statele naționale suverane. Pentru alții, un anumit grad de suveranitate semnificativă este realizat cu adevărat doar atunci când statele-națiune mici din Europa își adună prerogativele legale împreună pentru a obține o putere reală și autoritate pe scena globală.
Aceasta este o problemă. Formarea unei armate europene este la fel de semnificativă pentru realitatea suveranității naționale pentru statele-națiune ale Europei ca și retragerea Statelor Unite.
Cei care văd statul națiune precum o alăturare naturală a suveranităților vor fi extrem de precauți la întinderea și capacitatea oricărei armate europene propuse. De fapt, singura modalitate prin care formarea unei astfel de armate nu va afecta suveranitatea națională este dacă statele membre individuale își păstrează propriile forțe separate cu o autonomie operațională completă și fiecare stat are drept de veto asupra activității forțelor europene.
Odată cu ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană, Marea Britanie nu va mai avea drept de veto asupra formării unei armate europene. Astfel, crește probabilitatea ca eforturile în acest domeniu să aibă succes.
Dar Marea Britanie nu este nici pe departe singura țară din Europa care își păzește suveranitatea națională. Polonia și Ungaria încearcă să blocheze această inițiativă, cu excepția cazului în care au drept de veto garantat asupra problemelor operaționale. Italia s-ar putea alătura curând corului scepticilor.
Dacă se va întâmpla acest lucru, armata europeană va fi un proiect în mare măsură fără sens. Politica externă a UE este deja slab performantă și disfuncțională la nivel instituțional – în mod deliberat.
Primul comisar pentru afaceri externe, Catherine Ashton, din Marea Britanie, a definit în mod specific rolul ca fiind unul slab, în conformitate cu viziunea anglo-americană în care toate problemele de apărare și politică externă ale Europei au fost lăsate pe seama NATO și a Statelor Unite. Și dacă ar fi articulată o politică comună de apărare a UE pentru a conduce armata europeană, acea politică ar trebui să fie subordonată politicii externe a UE și, prin urmare, slabă, disfuncțională și fragmentată.
Formarea unei armate europene în conformitate cu acordurile instituționale ale UE ar necesita modificări ale tratatelor UE, care ar trebui să fie aprobate de toate guvernele și legislaturile din cele 28 de țări și, probabil, trebuie să obțină aprobarea câtorva referendumuri publice.
Dar Franța și Germania au semnat deja în ianuarie un tratat preliminar care are ca scop organizarea unei „culturi militare comune” și care este destul de separată de orice este legat de UE. Deci, cele două puteri europene de bază au pus deja lucrurile în mișcare. Fără îndoială, țările mai mici din Europa de Vest, cum ar fi Belgia, Olanda și Luxemburg, se vor oferi voluntare pentru a se alătura oricărei inițiative franco-germane pe măsură ce se dezvoltă în practică, iar în scurt timp, majoritatea membrilor UE se vor înscrie în cadrul proiectului pe măsură ce acesta va dobândi credibilitate.
