fbpx
europolitics
Istorie

Ziua libertății, sau când s-a prăbușit Zidul Berlinului

Războiul Rece, o luptă de putere globală între dictatură și democrație, s-a încheiat la Berlin la 9 noiembrie 1989. Cu toate acestea, cursul istoriei a fost pus în mișcare de evenimente decisive care s-au produs în afara țării cu mult înainte.

Zidul Berlinului, ridicat în 1961 de dictatura Republicii Democrate Germane (RDG), cunoscută sub numele de Germania de Est, a fost simbolul global al diviziunii dintre Est și Vest, în lupta dintre comunism și capitalism.

Înconjurați de o graniță de beton și sârmă ghimpată, cu o lungime de 155 de kilometri (96,3 mile), cetățenii din sectorul vestic al Berlinului locuiau pe o insulă de libertate în mijlocul unui ocean de comunism. De-a lungul deceniilor, mulți est-germani s-au uitat spre Vestul care era de neatins în speranța că, într-o zi, ar putea scăpa din comunism.

Toate acestea s-au schimbat într-o clipă, pe 9 noiembrie 1989, când a fost anunțată o nouă politică de călătorie în Germania de Est, în cadrul unei conferințe de presă transmisă în direct de televiziunea de stat. Legea a anunțat că – efectiv imediat – toți cetățenii Germaniei de Est erau liberi să călătorească în Occident. Mii de oameni au alergat direct la trecerea de frontieră din inima Berlinului care era super-păzită, aceasta urmând să fie deschisă doar câteva ore mai târziu.

Imaginile cu oameni care sărbătoresc împreună de ambele părți ale graniței au strălucit în toată lumea, marcând cu nerăbdare sfârșitul diviziunii germane. Mai puțin de un an mai târziu, pe 3 octombrie 1990, țara, divizată între Est și Vest, după Al Doilea Război Mondial, a fost din nou unificată. Dar, acel eveniment istoric a fost posibil numai prin acordul învingătorilor celui de-Al Doilea Război mondial: Aliații occidentali – SUA, Marea Britanie și Franța – și Uniunea Sovietică comunistă.

Magia provoccată de „glasnost” și „perestroika”

Concesiunile făcute de Mikhail Gorbaciov, un reformator sovietic care a ajuns la putere în 1985, au fost cheia acordului pentru reunificarea Germaniei și prăbușirea Zidului Berlinului.

Axel Klausmeier, directorul Fundației Zidului Berlinului, a spus că politicile lui Gorbaciov de „glasnost” (deschidere) și „perestroika” (reformă) au însemnat o desprindere clară față de Doctrina Brejnev – o politică al cărei scop a fost acela de ca URSS să se asigure că țările membre din Pactul de la Varșovia (Uniunea Sovietică și sateliții săi) nu s-ar abate de la cursul politic stabilit de Kremlin.

Cu Gorbaciov, a spus Klausmeier, dintr-o dată a apărut o nouă politică: „Indiferent de ce se întâmplă în țările noastre frățești socialiste, aceste state sunt responsabile pentru ele. Decizia sovietică de a nu merge în Polonia, Ungaria sau Germania de Est, deoarece cererile de reformă democratică au devenit din ce în ce mai puternice, a fost o abordare decisiv diferită decât în ultimele decenii. Înainte de Gorbaciov, apelurile la libertatea din blocul estic au fost zdrobite brutal de sovietici: în Germania de Est în 1953, Ungaria în 1956 și fosta Cehoslovacia în 1968.”

Gorbaciov a fost o inspirație pentru est-europeni

Din ce în ce mai mult, activiștii pentru drepturile civile s-au simțit încurajați să facă eforturi pentru glasnost și perestroika în propriile țări. În Polonia, contactele dintre liderii comuniști și mișcarea sindicală pro-democrație Solidaritatea, care era încă interzisă oficial, au început încă din vara anului 1988.

Aceste contacte au dus la așa-numitele discuții de la Masa Rotundă, la care au luat parte nu doar membrii opoziției politice, ci și reprezentanți ai Bisericii Catolice, extrem de influentă în țară.

Printre acești reprezentanți ai bisericii s-a numărat Karol Jozef Wojtyla, care, în calitate de Ioan Paul al II-lea, și-a manifestat simpatia față de Solidaritatea în timpul celor trei călătorii pe care le-a făcut în patria sa ca pontif. Autoritatea sa, în calitate de șef al Bisericii Catolice, a consolidat credința opozanților guvernului comunist că ar putea avea la îndemână o întorsătură pozitivă a sorții.

O etapă importantă din parcursul Poloniei spre democrație a avut loc în iunie 1989, atunci când candidații Opoziției au fost lăsați să participe la alegerile parlamentare pentru prima dată în istoria Poloniei comuniste – dar cu o singură condiție. Conducerea țării, care a fost la putere de zeci de ani, avea acces la două treimi din toate locurile parlamentare, în timp ce, pentru a treia treime, se puteau organiza alegeri libere.

Comunismul s-a prăbușit, prima oară, în Polonia

Totuși, acest compromis a reprezentat un moment de cotitură istoric, deoarece a rupt monopolul partidului comunist asupra puterii. Semnele unei transformări iminente au fost observate și în alte țări din întregul bloc. În mai, spre exemplu, guvernul maghiar începuse demontarea echipamentelor de supraveghere de-a lungul graniței Ungariei cu Austria. Acela a fost declicul care i-a încurajat pe est-germani să se simtă mai în siguranță și să încerce să treacă granița dinspre Est spre Vest.

În septembrie, zeci de mii de cetățeni est-germani au început să se adune pe străzile din Leipzig în fiecare luni pentru manifestații. În data de 9 octombrie 1989 se adunaseră peste 70.000 de oameni pentru a protesta pașnic pentru schimbare – acesta este, în mare parte, văzut ca punctul culminant al mișcării demonstrative.

Liderul est-german forțat să plece

Protestatarii au pornit pe străzi scandând „Noi suntem poporul!”. și „Fără violență!” În ciuda demonstrațiilor îndrăznețe, Klausmeier explică faptul că mulți dintre cei care au mărșăluit pe străzi erau „extrem de temători” de modul în care va reacționa Guvernul. Dar, văzând că Executivul nu a făcut nimic pentru a interveni, Opoziția a avut sentimentul că a câștigat.

Câteva zile mai târziu, liderul German de Est și secretarul general al Partidului Unității Socialiste din Germania (SED), Erich Honecker, a fost forțat să plece de la putere și a fost înlocuit de Egon Krenz, care a semnalat disponibilitatea de a se întâlni cu activiștii pentru drepturile civile.

La scurt timp, pe 4 noiembrie, Alexanderplatz din Berlin a devenit locul celei mai mari demonstrații din istoria țării. Aproape jumătate de milion de oameni s-au înveselit și au aplaudat în timp ce vocile Opoziției i s-au adresat – și au huiduit când au vorbit politicieni din SED, inclusiv Günter Schabowski, directorul din districtul Berlinului de Est al partidului.

Dizolvarea Uniunii Sovietice

Cinci zile mai târziu, pe 9 noiembrie 1989, Schabowski a anunțat noua politică de călătorie a Germaniei de Est. Procedând astfel, intenționat sau nu, el a ordonat răsturnarea Zidului Berlinului. Nu s-a tras niciun singur foc la graniță. Ușa libertății era deschisă larg și nu mai putea fi niciodată închisă.

În lunile care au urmat, oamenii din întregul bloc estic au luptat pentru libertatea lor. În cele din urmă, lucrurile s-au finalizat atunci când Uniunea Sovietică s-a prăbușit la sfârșitul anului 1991.

Dar, primul pas a fost făcut când Gorbaciov a ajuns la putere în 1985. Șase ani mai târziu, în 1991, a primit premiul Nobel pentru pace.

Related posts

Anul în care Hitler, Trotsky, Freud și Stalin au locuit în același oraș

Adelina Miron

O poză veche de 35 de ani cu Francois Mitterand și Helmuth Kohl ne aduce aminte de valorile Uniunii Europene

Vlad Epurescu

Întoarcerea spiritului din 1989 pentru salvarea democrației europene de astăzi

Adelina Miron

Cum s-a ridicat Uniunea Europeană din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial și de ce contează în ecuația Brexitului

Adelina Miron

Ce ar putea învăța Boris Johnson din experiențele lui Boris Elțîn și Václav Klaus pentru situația în care se află Marea Britanie

Adelina Miron

Ce ar fi trebuit să învețe Donald Trump din marile crize economice și din greșelile lui Herbert Hoover, Richard Nixon și George Bush

Vlad Epurescu

Leave a Comment