Boris Johnson ar putea rămâne în istorie drept liderul englez care a permis destrămarea Regatului Unit în schimbul ieșirii din Uniunea Europeană. Oare ar ave ceva de învățat din istorie, dacă și-ar aminti de dizolvarea altor două uniuni, URSS și Cehoslovacia, și de rolul jucat de Boris Yeltsin și Václav Klaus?
Timp de trei ani de zile, principalul argument împotriva Brexitului, în Marea Britanie a fost acela că părăsirea Uniunii Europene va afecta negativ economia. Un pericol mai mare, al unui alt referendum pentru independența Scoției și o decuplare dezorganizată a Regatului Unit, a stat ascuns într-un con de umbră.
Fostul prim-ministru Gordon Brown avertiza, cu fermitate, nu doar despre ambițiile Partidului Național Scoțian, care pledează pentru independență, ci și pentru „naționalismul englezesc” al conservatorilor care ar fi destul de fericiți să vadă o retragere a Scoției din Regat. Chiar dacă nu o recunoaște, strategia lui Boris Johnson pentru părăsirea Uniunii Europene setează o astfel de direcție pentru Partidul Conservator.
Exemplul Cehiei și al Uniunii Sovietice
Dezmembrarea în anii 1990 a doua state unionale, Uniunea Sovietică și Cehoslovacia, este o lecție despre cum cursul istoriei poate accelera sau nărui dezvoltarea unei țări aproape cât ai clipi. În ambele cazuri, factorul decisiv a fost retragerea bruscă a sprijinului față de uniune din partea liderilor din țările considerate ‘’fratele mai mare’’: rușii, care au dominat Uniunea Sovietică, și cehii, națiunea mai mare a Cehoslovaciei.
Uniunea Sovietică ar fi putut rezista si după 1991. În luna martie a acelui an, președintele de atunci, Mikhail Gorbaciov, a organizat un referendum pentru păstrarea URSS într-o federație mai liberă, la care o majoritate puternică (mai mult de 77 la sută din toți cetățenii sovietici care au luat parte și 73 la sută dintre alegătorii din Rusia) a oferit un vot favorabil. Șase republici – Armenia, Estonia, Georgia, Letonia, Lituania și Moldova – au boicotat votul și ar fi putut obține independența pe cont propriu la timp cu sprijinul occidental, dar pentru restul uniunii situația părea destul de solidă.
Să nu uităm că, după acest episod, președintele rus Boris Elțîn, disperat să renunțe la Gorbaciov și la Partidul Comunist Sovietic, a fost autorul unei lovituri mortale în decembrie 1991, împreună cu liderii din Belarus și Ucraina, printr-o triplă declarație de independență. Manevra lui Elțîn a însemnat dizolvarea uniunii prin pierderea celui mai important membru, Ucraina.
Câteva luni mai târziu, în iulie 1992, Václav Klaus a devenit prim-ministru al Cehiei, într-una dintre cele două jumătăți ale Cehoslovaciei. Vladimír Mečiar, omologul său din Slovacia, făcea eforturi pentru independență. Împreună, cei doi bărbați au asistat la dizolvarea rapidă și neașteptată a Cehoslovaciei în termen de șase luni. Nu s-a organizat niciun referendum. Dacă s-ar fi întâmplat, oamenii ar fi votat, fără îndoială, pentru o țară unită. Într-un sondaj de opinie realizat în septembrie 1992, doar 37% dintre slovaci și 36% din cehi au recunoscut că ar vota pentru separare.
Klaus a declarat constant că regretă scindarea Cehoslovaciei. Acțiunile sale sugerau, însă, altceva. Un susținător entuziast al piețelor libere, el considera că industrializarea Slovaciei este o povară economică în calea dezvoltării Republicii Cehe. Odată ce nu a putut obține acordul pe care și l-a dorit cu Vladimir Mečiar, Vaclav Klaus a urmărit separarea cu o hotărâre de nestrămutat.
Ce șanse au planurile lui Boris Johnson
Ar putea Boris Johnson să facă pentru Marea Britanie ce au făcut Boris Yeltsin și Václav Klaus pentru uniunile lor? În primul său discurs în calitate de prim-ministru, Johnson și-a declarat loialitatea față de „faimosul cvartet” al Regatului Unit: Anglia, Irlanda de Nord, Scoția și Țara Galilor.
Asta maschează realitatea că Johnson a fost ales lider al unui partid ai cărui membri sunt acum englezi devotați și care venerează cauza Brexitului cu devotament religios. Într-un sondaj coordonat de YouGov în luna iunie, un rezultat surprinzător arăta că 63% dintre membrii Partidului Conservator au declarat că nu ar fi deranjați ca Scoția să părăsească Marea Britanie dacă asta ar fi însemnat ieșirea din Uniunea Europeană – cifra corespunzătoare pentru Irlanda de Nord a fost de 59 la sută.
Aritmetica parlamentară este, de asemenea, convingătoare. Partidul Conservator are în prezent 311 de locuri din 650 în Parlamentul Marii Britanii. Având în vedere ideologia sa actuală și tendința demografică, este puțin probabil să câștige din nou o majoritate. Dar dacă Scoția ar fi scoasă din ecuație, conservatorii ar avea 298 de locuri din 591 și o formulă magică pentru păstrarea puterii.
Premierul scoțian, Nicola Sturgeon, ar putea fi pentru Boris Johnson un fel de Mečiar al Scoției, care ar realiza o separare a Marii Britanii în stilul Slovaciei. Scoția ar putea da startul la ceea ce ar putea fi o pistă de urmat pentru Irlanda de Nord. Așa cum a susținut jurnalistul irlandez Fintan O’Toole, principalul partid republican irlandez Sinn Féin pare să susțină posibilul scenariul al unei mari desprinderi de UE dacă un Brexit fără acord înseamnă păstrarea unității Irlandei.
Acest moment nu ar putea fi comparat, evident, cu situația regimului opresiv din URSS. Se spune, însă, că o uniune statală trebuie să se reînnoiască printr-un act de încredere odată la o nouă generație. Iar o dizolvare a statului poate fi mult mai traumatizantă decât își imaginează arhitecții unui astfel de scenariu.
Sfârșitul URSS-ului nu este un eveniment care trebuie regretat, dar a provocat totuși perturbări economice uriașe, conflicte teritoriale și tragedii personale. În ceea ce privește Cehoslovacia, unii simpatizanți ai Brexitului vor susține că destrămarea sa pașnică este un exemplu al modului în care se poate face același lucru și pentru Marea Britanie și pentru părăsirea Uniunii Europene.
Dar au existat greutăți economice și tragedii personale pentru milioane de oameni care au amestecat identitatea cehă cu cea slovacă. Mai mult decât atât, motivul pentru care Republica Cehă și Slovacia s-au dezvoltat și au prosperat este pentru că ambele au aspirat, cu succes, să facă exact contrariul a ceea ce Boris Johnson își dorește pentru țara sa – să adere la Uniunea Europeană.
