fbpx
europolitics
Bruxelles Consiliul European Parlamentul European

Şapte lecţii de analizat pentru România şi Estul Europei după schimbarea de gardă din fruntea instituţiilor UE. Cine sunt marii câştigători

Noile numiri din vârful administraţiei Uniunii Europene marchează un nou punct de cotitură pentru destinele acestei construcţii politice. Schimbarea de gardă este profundă şi ea survine la finalul unui ciclu în care UE s-a confruntat cu nenumărate crize economice şi sociale. Urmează votul din Parlamentul European, acolo unde Verzii par că se vor îndepărta de compromisul rezultat în Consiliu.

Deocamdată, marele câştigător al zilei de marţi este, fără îndoială, preşedintele francez. Printr-o serie de circumstanţe, Emmanuel Macron a reuşit să-i izoleze pe băieţii rebeli din Uniunea Europeană care aspiră după iliberalism şi a dominat negocierile cu Angela Merkel pentru şefia Comisiei Europene. Sistemul Spitzenkandidaten a fost ocolit iar Christine Lagarde şi Charles Michel, din postura de preşedinţi ai Băncii Centrale Europene respectiv Consiliului European, par să fie aliaţii cheie ai lui Emmanuel Macron în demersul său de a schimba traseul Uniunii Europene.

După cinci ani de zile în care UE a trebuit să integreze cel mai mare flux de imigranţi de la Al Doilea Război Mondial, să gestioneze nenumărate provocări în sectoare cheie ale economiei şi să găsească răspunsuri rapide la ameninţările de securitate şi la retorica liderilor europeni care au întins corzile statului statului de drept, agenda europeană va fi completată, începând de astăzi, şi cu alte teme.

Deocamdată, din noua reconfigurarea instituţională se desprind şapte lecţii care ne învaţă că, de-acum încolo, cine nu îşi va da toată silinţa să îmbrăţişeze principiile europene şi nu îşi va da toată silinţa ca să intre în clubul select al zonei euro va sfârşi izolat, neavând nicio putere la masa negocierilor.  

Grupul de la Vişegrad a suferit cea mai dură înfrângere

Succesul obţinut de Polonia, în decembrie 2014, prin numirea lui Donald Tusk în funcţia de preşedinte al Consiliului European, s-a dizolvat marţi seară. Retorica iliberală, asalturile constante la valorile europene şi dorinţa de a împinge statul de drept într-o zonă gri de unde să fie ghidonat din umbră de nişte despoţi luminaţi şi-au consumat efectele marţi seară.

Iniţial, Grupul de la Vişegrad, compus dintr-un nucleu de state care a încercat să acţioneze ca o contrapondere la motorul franco-german contestând frecvent administraţia de la Bruxelles, a încercat să vină cu propriul candidat la şefia Comisiei Europene. Problema este că nu a vrut nimeni să se asocieze cu lideri contestaţi în Europa precum Viktor Orban sau Andrej Babis, aşa că acest demers a fost sortit eşecului.

Degeaba a atras atenţia preşedintele Klaus Iohannis cu privire la pericolul că Estul Europei nu va reuşi să găsească figuri credibile şi profesioniste care să obţină sprijin pentru o funcţie importantă în fruntea Uniunii Europene. Chiar dacă Serghei Stanişev va fi numit pentru doi ani preşedinte al Parlamentului European, aceasta ar fi doar o palidă consolare şi ar arăta, încă o dată, disfuncţionalitatea Estului după cinci ani de nesocotire continuă a statului de drept. 

Singura victorie pentru V4, dacă poate fi numită aşa, este că a reuşit să blocheze numirea lui Frans Timmermans în fruntea Comisiei Europene. Un pro-european convins, Timmermans a cules ce a semănat Bruxelles în ultimii cinci ani: abandonarea Estului Europei în detrimentul altor teme, care au apărut mult mai importante pentru Occident decât reducerea decalajului de civilizaţie şi de putere economică dintre statele ex-comuniste şi membrii cu ştate vechi ai Uniunii.

Dacă, odinioară, liderii V4 îşi imaginau că patronează un club select, este greu de crezut că Bulgaria, Croaţia, România sau Slovenia vor mai fi tentate să graviteze în jurul Vişegradului. Din acest moment, binomul franco-german are cale liberă să facă ce vrea.

Emmanuel Macron este omul momentului în Uniunea Europeană

În ciuda protestelor din ultimul an care au măcinat Parisul, Emmanuel Macron a dovedit că este cel mai prolific lider european al momentului.

Preşedintele Franţei a fost unul dintre cei mai aprigi contestatari ai ideii de Spitzenkandidaten. Acest sistem consacră faptul că blocul politic din Parlamentul European care obţine cele mai multe voturi la alegeri are dreptul de a face propunerea pentru şefia Comisiei Europene. Aşa s-a întâmplat în 2014 însă, de această dată, Socialiştii, cei din Renew şi Verzii au vrut să întrerupă supremaţia Popularilor care au controlat, în 2014, aproape toate numirile cheie din fruntea UE.

În consecinţă, Macron a simţit că vulnerabilitatea PPE-ului este chiar politicianul care se afla în capul listei, adică Manfred Weber. Aşa că a reuşit să o determine pe Angela Merkel să renunţe la candidatul PPE pentru şefia Comisiei Europene şi spre care şi-a concentrat toată susţinerea.

Weber, un politician bavarez care nu este nici pe departe de rangul Cancelarului german, s-a remarcat printr-o admiraţie dubioasă pentru Viktor Orban. El s-a opus cu vehemenţă excluderii FIDESZ din PPE, fapt ce a atras nenumărate nemulţumiri în rândul popularilor europeni. Weber a arătat că nu are experienţă şi că este dispus să stea la masă cu politicieni indezirabili.

Pentru a-i arăta că mizează pe cine nu trebuie, Macron a sugerat că însăşi Angela Merkel ar fi potrivită să preia şefia Comisiei Europene. A fost semnalul, pentru Cancelarul german, că omul pe care îl susţine este absolut nepotrivit pentru a conduce braţul executiv al UE.

Rămasă fără soluţii, Merkel s-a văzut nevoită să o propună pe Ursula von der Leyen pentru preşedinţia Comisiei Europene.

S-a sfârşit, oficial, epoca lui Angela Merkel

Niciun şef de stat al Franţei nu ar fi putut sa o pună la punct în acest stil pe Angela Merkel în urmă cu cinci ani. Deşi, aparent, Merkel a câştigat desemnând-o pentru şefia Comisiei Europene pe Ursula von der Leyen, ministrul Apărării din Germania, victoria este una amară.

Ursula von der Leyen este departe de a fi un demn urmaş al Cancelarului German, chiar dacă este singurul demnitar care a făcut parte din toate Executivele conduse de Merkel din 2005 şi până în prezent. Membră a CDU, Ursula von der Leyen a recunoscut la finalul anului trecut că ministerul său a făcut greşeli în alocarea către nişte consultanţi externi a unor contracte mari, de sute de milioane de euro.

Mai mult, trupele militare germane aflate sub comanda Ursulei von der Leyen nu au avut încredere în ea, iar experţii militari au declarat în numeroase rânduri că reformele sale nu au reuşit să rezolve problemele sistemice care afectează armata germană. În plus, sumele alocate de la buget pentru înzestrarea armatei germane au stat la baza unor disensiuni teribile între Berlin şi Casa Albă, Donald Trump cerând în dese rânduri ca Germania să-şi crească alocările la 2% din PIB.

Cu toate acestea, von der Leyen şi Macron au ceva în comun: amândoi îmbrăţişează ideea unei Uniuni Europene federale.

Christine Lagarde poate să pună prima cărămidă serioasă pentru a consolida Europa în jurul zonei euro

Proiectul european al lui Macron include, printre altele, o amplă reformă la nivelul uniunii bancare, înfiinţarea unei Trezorerii europene şi existenţa unui ministru al finanţelor pentru zona euro şi a unui buget comun la nivelul ţărilor care au adoptat moneda unică.

Un pas important în această direcţie este transformarea Mecanismului European de Stabilitate, astfel încât să poată juca, în UE, rolul FMI-ului. Adică, să acorde asistenţă financiară pe termen scurt, în anumite condiţii, unei ţări care este în dificultate. Ideea a apărut în 2013 dar, a fost abandonată, deşi acest mecanism ar acţiona ca o balanţă între reguli stricte bugetar-fiscale şi ideea de solidaritate monetară între state.

În acest sens, Christine Lagarde, din postura de preşedinte al Băncii Centrale Europene, pare cel mai potrivit nume. Profilul său este cu totul diferit faţă de cel al ultimului francez care a condus BCE, Jean Claude Trichet şi chiar şi faţă de predecesorul său, Mario Draghi. Juristă, specializată în legislaţia muncii, în politici antitrust, fuziuni şi achiziţii, Lagarde a fost ministrul de Finanţe al Franţei în perioada 06/2007–07/2011.

Ulterior, l-a înlocuit în fruntea FMI pe Dominique Strauss-Kahn şi a susţinut, în vara lui 2015, atunci când Grecia se îndrepta spre prăpastie, ca o bună parte din datoria ţării să fie ştearsă şi restul să fie restructurată. Nu a fost prea populară pe la Atena, ţinând cont de comentariile sale în care a făcut referire la faptul că grecii ar avea un obicei prost de a nu îşi plăti taxele.

Dincolo de aceste stridenţe, Lagarde va fi omul de încredere al lui Macron în demersul său de a schimba Uniunea Europeană, chiar dacă asta va însemna pentru statele din zona non-euro condamnarea la izolare.

Noul Consiliul European rămane, in esenţă, la cheremul marilor şefi de stat

Charles Michel este un politcian redutabil. A fost cel mai tânăr premier al Belgiei şi a arătat că are aptitudini de lider, administrând, din decembrie, un guvern numit provizoriu. Acum, este noul şef al Consiliului European şi este al doilea belgian, după Herman von Rompuy, care va deţine această funcţie. Marele său dezavantaj este că vine dintr-o ţară mică şi, practic, şefii de state vor avea în continuare cel mai greu cuvânt de spus atunci când vor trebui să tranşeze problemele arzătoare ale Europei. Acest lucru va fi folosit de motorul franco-german care va fi turat la maxim de Emmanuel Macron.

Marea Britanie este out!

De la Margaret Tatcher şi până în prezent, toţi marii politicieni britanici au exercitat o influenţă importantă în politica de la Bruxelles. De data aceasta, pentru prima dată, în tot acest aranjament pentru funcţiile cheie care vor influenţa Uniunea Europeană, nu s-a văzut niciun politician din Regat. Este semnul că Marea Britanie se pregăteşte să iasă cu paşi grăbiţi din puzzle-ul politic al Bătrânului Continent. Întrebarea este dacă o va face în baza unei înţelegeri sau va fi o ieşire dezordonată.

Italia pierde tot. Deocamdată

Până marţi, trei italieni deţineau trei funcţii de top în UE: Mario Draghi se afla în fruntea Băncii Centrale Europene, Federica Mogherini ocupa poziţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate iar Antonio Tajani era şeful Parlamentului European. Astăzi, Italia nu mai are nimic, pe fondul relaţiilor reci dintre Roma şi Paris şi a insolenţei de care au dat dovadă Matteo Salvini şi Luigi Di Maio în discuţiile privind bugetul Italiei. Rămâne de văzut dacă propunerea lui Iratxe García Pérez, liderul Socialiştilor, va fi luată în considerare şi, în locul lui Stanişev, în fruntea Parlamentului European ar urma să fie numit italianul David-Maria Sassoli. 

Related posts

Cum se poziționează principalele grupuri politice din Parlamentul European înainte de audierile comisarilor

Vlad Epurescu

Cum a câștigat Polonia bătălia pentru gazoductul OPAL și i-a trimis pe ruși la masa negocierilor cu ucrainenii. În Est, România a încurajat importurile și comportamentele speculative

Vlad Epurescu

Laura Codruța Koveși a fost votată de Consiliul European, în ciuda opoziției României, să fie procuror șef european

Europolitics.ro

Ursula von der Leyen a anunțat ce portofolii de comisari europeni vor primi statele membre

Vlad Epurescu

Schimbări în peisajul economic european. Comisarii propuși să îi țină piept lui Trump, dar și luptelor din domeniul tehnologic și bugetar

Vlad Epurescu

Cum va reacționa Uniunea Europeană dacă Donald Trump declanșează războiul comercial

Adelina Miron

Leave a Comment