România tocmai și-a încheiat prima președinție a Consiliului Uniunii Europene și ultima, de fapt, în următorii 14 ani, dacă se mențin actualele reguli de rotație a statelor membre la șefia Consiliului.
Ce rămâne, însă, dincolo de bilanțul oficial, adică cele 90 de dosare închise, potrivit anunțurilor oficiale, și o reuniune la nivel înalt, la Sibiu, în prezența tuturor liderilor UE? Ce este cu adevărat important din ce a realizat România în aceste 6 luni?
Singurul ministru care va rămâne în istoria instituțională a Bruxelles-ului și singurul succes de anvergură al României
Probabil, cel mai important dosar închis cu adevărat de țara noastră vizează negocierile pentru un acord de liber schimb cu Vietnam, țara care găzduiește una din cele mai mari comunități de vorbitori ne-nativi de limba română și MERCOSUR, cel mai important bloc comercial al Americii Latine.
Pe cele două acorduri negociate de Bruxelles – Comisia Europeană are, singură, această competență – se află semnătura unui ministru român, Radu Oprea. Este unul dintre puținii politicieni români al cărui nume va rămâne, în mod real, în istoria instituțională a Bruxelles-ului, măcar din rațiuni birocratice.
Cele două acorduri arată lumii întregi că UE mai crede în comerțul mondial, cel puțin în parte liber, după eșecul răsunător al ultimelor tratative comerciale cu SUA, de acum câțiva ani.
Vietnamul și America Latină se regăsesc printre zonele importante de creștere economică pentru următoarele decenii iar produsele europene au o piață de desfacere de anvergură, care va genera creștere economică și locuri de muncă pe bătrânul nostru continent.
Ce vor face antreprenorii români cu aceste oportunități rămâne de văzut, însă, măcar aici, România s-a achitat de o sarcină cu adevărat cheie pentru întreaga Uniune.
Președinția română s-a înscris, mai degrabă, într-o notă de discreție
Summit-ul de la Sibiu intră, și el, în categoria succeselor notabile pentru că a adunat în România, în jurul aceleiași mese, pe toți liderii Uniunii, într-un moment extrem de dificil, generat de degringolada negocierilor pentru Brexit, indusă în principal de situația politică de la Londra.
Despre contribuția personală a președintelui român la discuțiile de la Sibiu sau despre rolul vreunui diplomat român în acest context nu am putea spune mare lucru. Președinția română, marcată puternic de disputele politice interne, s-a înscris mai degrabă într-o notă de discreție.
Cu excepția luărilor de poziție ale ministrului pentru afaceri europene George Ciamba dar și a postărilor pe Twitter, Facebook și Linkedin ale câtorva politicieni, ale ambasadoarei noastre la Bruxelles Luminița Odobescu și ale mai multor experți, am văzut mai puțin decât poate ar fi meritat efortul din ultimele 6 luni.
Din păcate, stilul de comunicare, adaptat după modelul utilizat de oficialii Comisiei, laconic, însoțit de o poză de grup, cu număr restrâns de cuvinte cheie, nu a ajutat mult. Au lipsit documente și comunicate de presă ample care să explice ce se întâmplă la Bruxelles și ce semnificație au declarațiile de presă scurte ale Președinției României. În lipsa lor, multe luări de poziție au părut clișee, fără substanță.
Nici imaginea șifonată a țării noastre și percepția lipsei de anvergură a decidenților naționali în mass-media cheie de la Bruxelles nu a fost un avantaj. Despre noi nu vorbit multă lume care contează. Dacă nu credeți, citiți rezumatele din ziarul Politico din ultimele 3 luni.
În schimb, de când Finlanda a preluat președinția Consiliului au apărut din nou nume de miniștri obscuri care coordonează reuniuni cheie de Consiliu pe probleme sensibile și care invită cu curaj lideri marcanți europeni la masa negocierilor. Finlanda își asumă curajos chestiunea migrației, iar Matteo Salvini, ministrul de interne italian care, spun gurile rele, nu onorează prea des reuniunile de profil, tocmai și-a anunțat prezența.
Propunerea inițială a României pentru bugetul multianual al UE nu a putut fi luată în calcul nici măcar teoretic
La loc de cinste, între realizările, asumate de România stă viitorul buget al UE. Din păcate, cadrul financiar multianual al UE a fost unul din dosarele despre care s-a scris la Bruxelles, dar nu de bine. Cum titra un cotidian influent din oraș, propunerea inițială a României, mai ales la capitolul agricultură – spun surse din Comisia Europeană – a fost atât de slabă, încât nu a putut fi luată în calcul nici măcar ca o minimă bază de discuție.
Probabil că aspirațiile de comisar european ale ministrului Orlando Teodorovici, dacă ele chiar există, (de doamna Plumb nu mai pare că vorbește nimeni zilele astea) se vor opri în zidul comentariilor răutăcioase ale eurocraților.
Poate că Parlamentul European mai poate face ceva pentru a continua să susțină mai viguros agricultura europeană dar și pentru alte sectoare unde Estul Europei are interese strategice. Mulți își pun speranța în influența regăsită a lui Dacian Cioloș, fost comisar european de profil, actual lider al grupului Renew, pentru a mai face ceva în sensul acesta.
Am întărit cadrul legal al Uniunii Bancare, dar nu vrem să aderăm la zona euro
Dosare importante par a fi fost gestionate la capitolul economie și finanțe, în special pentru întărirea cadrului legal al Uniunii Bancare, pentru mai buna reglementare a riscurilor asociate fondurilor de investiții sau la capitolul spălării banilor.
România nu are neapărat legătură cu Uniunea Bancară atâta timp cât, în cercuri simandicoase de la București, se militează pentru rămânerea în afara zonei euro, ca să continuăm erodăm din veniturile celor care muncesc din greu peste granițe prin comisioane, cursuri de schimb și alte artificii din care trăiesc bine-mersi unii de ani buni.
Fondurile de investiții și piețele financiare, atâtea câte avem, sunt ținta unor politici puțin prietenoase la București. Bursa de Valori este anemică, dincolo de orice descriere, în principal pentru că nimeni nu pare să aibă cu adevărat încredere în ea (numărul investitorilor scade, de la an la an).
Construcția unei case de compensare pentru garantarea tranzacțiilor, a unei piețe de produse derivate și altor instrumente sofisticate nu par a se afla pe o agendă serioasă de discuții la nivel național.
Cumva, este de înțeles de ce nu prea se vede ce a făcut Președinția României în această zonă. Despre ce am fi putut vorbi la București în acest sector, sau cu ce autoritate ne-ar fi putut pronunța la Bruxelles, în ciuda faptului că poate deținem oarecare expertiză la nivel tehnic?!
Am mediat un compromis european aproape nesperat pe Directiva Gazului, dar nu am făcut nimic pentru comunitățile carbonifere
La capitolul energie, România a deblocat un dosar important prin adoptarea Directivei gazului, care deschide posibilitatea ca legislația europeană să se aplice tuturor conductelor care transportă gaze naturale către UE, inclusiv cele în spatele cărora se află Rusia.
Pe de altă parte, problema suportului pentru real pentru zonele afectate de tranziția la o economie nepoluantă, în special acolo unde se exploatează cărbune, a rămas vorbă goală. Fără bani, fără substanță, fără a oferi o speranță reală pentru comunități întregi din România, dar și din Grecia, Polonia sau Bulgaria, spre exemplu, pentru care greul abia acum începe.
Din nefericire, pe autoritățile de la București nu le mai crede nimeni că pot face ceva de substanță în chestiunea cărbunelui, în ciuda faptului că ne-am situat voit la coada clasamentului european explicând, în Planul Integrat pentru Combaterea Schimbărilor Climatice, că nu vrem să consumăm mai mult de 27% energie regenerabilă în următoare decadă, când toată Europa mizează pe minim 30%.
Și asta în numele protejării cărbunelui și a comunităților din Gorj și Valea Jiului, acolo unde pretindem că deschidem mine, în timp ce le închidem pe furiș, în realitate. Ne-am mai spălat rușinea cu inițiativa asociației industriei regenerabile de a reconverti 10.000 de mineri în specialiști care să lucreze în industria regenerabilelor, inițiativă privată primită cu mult interes la Bruxelles acum câteva zile.
Nicio soluție reală pentru o economie europeană competitivă
La capitolul combaterea schimbărilor climatice, pare că avem progrese în zona reducerii poluării în sectorul transportului, însă nu am văzut pe nimeni interesat să dezbată cu industria noastră auto (Ford și Dacia-Renault, plus o mulțime de producători de componente) care este viitorul, cum se vor reduce noxele emise de autovehicule și cum afectează această politică producția din România.
Niculae Bădălău, ministrul Economiei, s-a remarcat mai degrabă în dispute privind construcția conductei de gaze naturale BRUA, dar și printr-un discurs amuzant, pentru unii, despre valorificarea resurselor de metale prețioase ale țării. Nu am auzit nimic despre COMPET (brațul Consiliului UE care se ocupă de “Competitivitatea” economiei europene), despre IMM-uri, despre reducerea birocrației și despre ce înseamnă, în termeni practici, pentru fiecare antreprenor, îmbunătățirea regulilor pieței unice europene.
Umbra greu de șters de pe imaginea aparatului de tehnic care a dus în spate inclusiv Președinția României
Ce surprinde cu adevărat este că nu am discutat public și serios aproape nimic despre dosarele legate de muncă și protecție socială, deși pretindem că am contribuit la închiderea negocierilor care ar trebui să aducă mai multă predictibilitate, transparență și siguranță muncitorilor din UE.
România are una dintre cele mai numeroase comunități de cetățeni care muncesc în afara granițelor, dar lor nu le arată nimeni că statului îi pasă de ea, fie că vorbim despre administrația de la București sau de la Bruxelles.
Împinși în avioane low-cost înghesuite la capete de pistă, decolând înainte să se facă de ziuă, din terminale aeroportuare ponosite, unde ne trage statutul nostru de țară care nu este membru Schengen, cetățeanul din România reală pare că nu are nicio legătura cu eurocratul român.
De cetățenii noștri din afara granițelor ne este mai degrabă teamă, în condițiile în care misiunile noastre diplomatice nu le pot asigura condiții nici măcar pentru exercitarea dreptului de vot. Degeaba se supără unii că am ajuns la limita la care și foști înalți diplomați și înalți demnitari iau atitudine.
Aceasta este o umbra greu de șters de pe imaginea aparatului de tehnic care a dus în spate inclusiv Președinția României. Ea a existat cu adevărat și a avut gradul ei de succes, uneori pe nedrept umbrit de un context politic vrăjmaș interesului propriilor cetățeni și Europei, generat, din nefericire, din rațiuni interne, la București.
Marii absenți din acest exercițiu tehnic și politic de amploare al României
Vice-președintele Comisiei Europene Maroš Šefčovič evidenția cu o doză de curtoazie faptul că 90 de dosare finalizate demonstrează spirit politic și abnegație. Cum spunea pe drept Viorica Dăncilă, primul ministru al României, de la tribuna Parlamentului European, răspunzând unei critici formulate de europarlamentarul Dragoș Tudorache, președinția este făcută de politicieni, nu de diplomați sau de aparatul tehnic.
Din păcate, politicienii au lipsit aproape cu desăvârșire din acest exercițiu tehnic și politic de amploare al României, în fruntea UE. Pentru o șansă care, în cazul nostru, apare o dată la 14 ani, am fi trebuit să aspirăm, cu toții, la mult mai mult.
