În seara zilei de 2 iulie, Consiliul European a desființat, de facto, conceptul de Spitzenkandidaten. Șefii statelor membre au preluat controlul procedurii de numire a șefului Comisiei Europene și au nominalizat-o pe Ursula van der Leyen ca favorită pentru fotoliul de președinte. Dacă, în 2014, balanța de putere a înclinat spre Parlamentul European, de data aceasta a fost rândul Consiliului să arate că tratatele europene trebuie să fie urmate ad literam. Comisia și Parlamentul European au încercat, în zadar, să împământenească un experiment politic făcut în 2014, pentru a selecta persoana care să conducă brațul executiv al UE.
Sistemul numit Spitzenkandidaten se referă la principalul candidat al unui partid politic desemnat să concurenze pentru o anumită funcție. Privind din perspectiva europeană, Spitzenkandidaten modela procedura de numire a președintelui Comisiei Europene, care îi avea în centru pe liderii blocurilor politice din Parlamentul European.
Ei trebuiau să intre în campania electorală ca vectori principali de influență. În funcție de rezultatul alegerilor europarlamentare, ar fi urmat să fie desemnat ca favorit, pentru a prelua funcția de președinte al Comisiei, candidatul principal al blocului politic din Parlamentul European care obținea cele mai multe voturi.
Acest lucru s-a întâmplat și în 2014, și în 2019. În campanie, reprezentanții de frunte ai familiilor politice din Parlamentul European au concurat în mai multe dezbateri televizate și și-au prezentat oferta electorală cu privire la temele principale care domină agenda publică europeană, precum finanțele, comerțul internațional, migrația, energia, relația transatlantică sau schimbările climatice.
Atât Comisia cât și Parlamentul European au susținut, mai ales în ultima perioadă, că sistemul de Spitzenkandidaten va crește interesul publicului pentru politica europeană.
În schimb, Consiliul European, format din șefii statelor membre, a considerat că acest sistem a fost conceput pentru a consolida alianța dintre Comisia Europeană și Parlamentul European, ocolind legitimitatea democratică ce îi era conferită Consiliului prin Tratatele de Funcționare a UE. Practic, sistemul Spitzenkandidaten obliga Consiliul European să numească un candidat pre-selectat de familiile politice din Parlamentul European.
Cum a apărut conceptul de Spitzenkandidaten? Scurt istoric
Sistemul Spitzenkandidaten nu a apărut din senin, în anul 2014. El a fost rezultatul mai multor etape instituționale și politice parcurse de-a lungul mai multor decenii.
Decisiv a fost Tratatul de la Maastricht (1992), prin care a fost prelungit mandatul Comisiei Europene de la patru la cinci ani și, astfel, a adus-o în conformitate cu termenul legislativ al Parlamentului European. Acest lucru însemna ca noua componență a Comisiei Europene să fie numită după alegerile europene și să aibă un mandat la fel de lung ca Parlamentul European.
Apoi, alegerile europarlamentare din 1999 au declanșat încă un pas către sistemul Spitzenkandidaten. Pentru prima dată de la introducerea alegerilor, în 1979, Partidul Popular European devenea cel mai mare grup politic din Parlament European.
Cu toate acestea, fostul premier italian, Romano Prodi, era numit președintele Comisiei Europene, în baza unei înțelegeri dintre cancelarul german Gerhard Schröder (un social-democrat) și președintele francez Jacques Chirac.
Prodi, un creștin-democrat de stânga, a fost de mult timp asociat cu PPE, dar a plecat după ce Forza Italia și liderul său, Silvio Berlusconi, au fost primiți în rândul Popularilor. În acel moment, CDU era în Opoziție în Bundestag.
Faptul că un cancelar social-democrat a ajutat la instalarea unui președinte al Comisiei Europene, chiar dacă PPE a câștigat alegerile, a fost inacceptabil pentru mulți din cadrul partidului, în special pentru creștin-democrații germani. În consecință, președintele grupului PPE din Parlamentul European de la acea vreme, Hans-Gert Pöttering, avea să spună că nu ar trebui să se mai permită o situație de acest gen, în care o victorie electorală clară nu se reflectă în alegerea președintelui Comisiei.
PPE a învățat din această experiență și, în 2004, l-a impus pe Jose Manuel Barroso în fruntea Comisiei Europene. După alegerile europene, cancelarul Gerhard Schröder și președintele francez Jacques Chirac l-au propus pentru șefia Comisiei Europene pe premierului belgian Guy Verhofstadt. Cei care i s-au opus vehement liberalului Verhofstadt au fost Silvio Berlusconi, ajuns între timp premierul Italiei și Tony Blair, premierul Marii Britanii!
În condițiile în care Consiliul European nu a reușit să atingă un vot unanim pentru belgian, șefii statelor au fost nevoite să susțină un alt candidat ales, cel avansat de PPE, în persoana premierului Portugaliei de la acea vreme, José Manuel Barroso. Și, pentru prima dată, PPE, adică blocul politic care câștiga alegerile europarlamentare, avea să dea numele președintelui Comisiei Europene.
Un alt pas către sistemul de Spitzenkandidaten a fost făcut în 2009. Înainte de alegerile europarlamentare, PPE nu numai că a pretins că noul președinte al Comisiei ar trebui fie din familia sa politică dacă ar rămâne cel mai mare grup din Parlament, dar l-a propus pentru această funcție tot pe José Manuel Barroso.
Practic, deși termenul nu a fost folosit în mod expres, acest moment a marcat un punct de cotitură în politica europeană. Mulți s-au așteptat ca Socialiștii să propună și ei un candidat, însă, un număr de lideri ai acestui bloc politic, condus de premierul spaniol Jose Luis Zapatero, îl susțineau tot pe Barroso!
Tratatul de la Lisabona trebuia să curme sistemul Spitzenkandidaten
Alegerile europarlamentare din 2014 au avut o importanță aparte, întrucât s-au desfășurat la cinci ani după ce Tratatul de la Lisabona intrase în vigoare. Prevederile îi confereau Consiliului putere absolută în numirea președintelui Comisiei Europene. Pe de altă parte, sistemul de Spitzenkandidaten avusese un impact în 2009. În consecință, alte patru familii politice europene și-au prezentat candidații pentru a intra în cursa pentru fotoliul Comisiei Europene.
Lupta politică a avut, însă, loc, după alegerile europarlamentare. Consiliul European ezita să-l numească pe Jean-Claude Juncker, fost prim-ministru al Luxemburgului și Spitzenkandidat al PPE, în fruntea Comisiei Europene. Atât președintele Consiliului, Herman Van Rompuy, cât și cancelarul german Angela Merkel, au susținut că este atributul șefilor de stat să numească un nou președinte al Comisiei.
Consiliul avea să cedeze după ce a fost pus în fața faptului împlinit: liderii grupurilor principalelor familii politice au insistat că nu vor vota pentru niciun candidat care nu făcuse parte din sistemul Spitzenkandidaten.
Cum a încercat Parlamentul European să impună sistemul Spitzenkandidaten
În data de 11 noiembrie 2015, Parlamentul European adopta un text pentru reforma legii electorale a Uniunii Europene. Acest demers demonstra că procesul Spitzenkandidaten trebuia să devină un aspect indispensabil al campaniei electorale din 2019.
Parlamentul European le cerea blocurilor politice să-și nominalizeze candidații la președinția Comisiei Europene cu cel puțin 12 săptămâni înainte de alegeri și să stabilească proceduri democratice și transparente pentru selectarea lor.
În plus, Parlamentul le încuraja pe statele membre să faciliteze participarea europenilor și a candidaților lor în campanii electorale și în mass-media.
La o primă vedere, procesul de selecție al lui Jean-Claude Juncker în fruntea Comisiei Europene părea să stabilească o nouă bornă în procesul de democratizare și de transparentizare a numirilor în pozițiile cheie din fruntea UE, însă dorința Parlamentului European nu putea să ocolească prevederile Tratatului de la Lisabona: numirea șefului Comisiei Europene este un proces care se desfășoară în cadrul negocierilor din Consiliul European!
Cum poate ajunge Spitzenkandidaten să fie un pas spre atingerea unui grad mai mare de transparență între UE și cetățenii săi
Jean-Claude Juncker a avut o viziune ambițioasă. El își dorea ca președintele Comisiei Europene să prezideze, totodată, și întâlnirile Consiliului European. Juncker considera că o fuziune între cele două funcții va anula rivalitățile dintre instituțiile europene și lupta pentru influență.
Consiliul European nu a crezut în vorbele lui Juncker, iar liderii europeni au considerat că ideea sa nu este decât o stratagemă pentru ca puterea să fie transferată de la Consiliu la Comisie și, indirect la Parlamentul European.
Practic, rolul șefilor de state, mandatați de Parlamentele naționale să reprezinte interesele țărilor membre în Consiliul European, ar fi fost semnificativ diminuat, iar președintele Comisiei Europene nu ar fi răspuns decât în fața Parlamentului European.
Din păcate, principala problemă cu acest sistem, Spitzenkandidaten, este că, în realitate, deconectează Uniunea Europeană de cetățenii săi. Discuțiile nu au loc la într-un cadru suficient de larg, întrucât se poartă doar între elitele politice. Ambiția celor care au promovat acest sistem era pentru o mai mare democrație, dar, de fapt, majoritatea cetățenilor nu au auzit niciodată de termenul Spitzenkandidaten.
O altă problemă este aceea că, atât în 2014 cât și în 2019, niciunul dintre cei desemnați de familiile politice europene să intre în cursa inițială pentru șefia Comisiei Europene nu a făcut campanie în toate țările din UE. Ei au încercat să câștige sprijin pentru ideile lor doar în statele membre în care aceștia erau deja cunoscuți sau în care se așteptau la câștiguri electorale.
De fapt, Spitzenkandidaten a fost un sistem construit în mecanismele de putere ale Parlamentului European și nu a primit o validare într-un nou tratat european. De dorit ar fi fost ca cei desemnați de blocurile politice să poată fi votați direct de sutele de milioane de alegători din UE.
Dar, ca acest lucru să se întâmple, Consiliul ar fi trebuit să rezolve o dilemă uriașă. Ce este mai democratic? Menținerea echilibrul puterii dintre Consiliu și Parlament în procesul de validare a președintelui Comisiei Europene, sau transferul unor prerogative de selecție direct în brațele cetățenilor, și de suveranitate la Parlamentul European?
Deși nu adoptă acte legislative, Consiliul (adică șefii statelor membre) este cel care stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE și tratează chestiuni complexe și sensibile care nu pot fi soluționate la niveluri mai joase, de cooperare interguvernamentală. Dacă ar fi evitați din procesul numirii președintelui Comisiei Europene, practic, șefii de state din UE nu ar mai putea să își exercite acest roluri, deoarece nu ar mai avea suficientă legitimitate.
Din punct de vedere legal, normativ, Tratatul de la Lisabona precizează foarte clar procedura de numire a președintelui Comisiei Europene. Orice încercare de a ocoli Tratatul poate avea, pe termen lung, consecințe nefaste în construcția europeană. Dacă un mecanism atât de important, de numire la vârful unei instituții europene, poate fi oricând ocolit printr-o practică a Parlamentului European, ce semnal dă acest lucru statelor membre specialiste în a găsi breșe legislative și a pune la îndoială statul de drept?
Din punct de vedere democratic, Spitzenkandidaten aduce, fără îndoială, un grad mai mare de transparență electorală. În plus, sistemul crește nivelul de concurență între familiile politice europene, pentru că sunt obligate de context să vină în fața alegătorilor cu un program politic, cu un set de măsuri far și cu o viziune de ansamblu asupra Uniunii Europene.
Soarta acestui sistem va fi pusă mereu la îndoială dacă susținătorii săi se vor rezuma să îl valideze doar la nivelul de cutumă instituțională. Pe de altă parte, renegarea acestui sistem în locul perfecționării sale nu înseamnă decât că asistăm, de fapt, la o luptă pentru putere între Consiliu și Parlament care aduce atingere, de fapt, ideii de democrație.
