fbpx trusted online casino malaysia
europolitics
Bruxelles Comisia Europeana

Mizele din spatele găsirii unui înlocuitor pentru Corina Crețu. De ce s-a opus Juncker numirii unui nou comisar pentru patru luni și ce spune Tratatul de la Lisabona

Rezultatele alegerilor europarlamentare din 26 mai au aprins o nouă dezbatere la nivelul Uniunii. Tratatul de la Lisabona spune că este suficientă o reprezentare de două treimi a statelor membre în Comisia Europeană. Consiliul European poate decide, însă, dacă respectă această pondere sau numește un înalt demnitar european pentru fiecare stat membru. Contează, așadar, eficiența executivului european sau este mai important să menținem principiul reprezentării fiecărui stat la vârful Comisiei Europene?

După scrutinul din mai, Corina Crețu și Andris Ansip au renunțat la portofoliile lor din Comisia Europeană, alegând să preia mandatul de europarlamentari după ce au candidat la alegerile europene pe listele de partide naționale.

Președintele Comisiei Jean-Claude Juncker a anunțat că nu este nevoie ca statele membre să facă noi nominalizări, deoarece sarcinile celor doi comisari pot fi preluate de cei rămași încă în funcție. Consiliul European a decis, însă, că fiecare stat membru trebuie să continue să aibă câte un comisar, chiar și pentru câteva luni. În consecință, România l-a nominalizat pe Ioan Mircea Pașcu pentru a o înlocui pe Corina Crețu.

Ca regulă generală, atunci când un comisar european renunță la mandatul său și poziția în Comisie devine vacantă, rămâne la latitudinea Consiliului să decidă, în unanimitate, dacă postul liber trebuie sau nu să fie ocupat. Având în vedere că mandatul actualei Comisii Europene ar trebui să se finalizeze pe 31 octombrie, Jean-Claude Juncker le-a propus statelor membre să nu-i înlocuiască pe cei care pleacă.

„Fiecare stat membru are dreptul să nominalizeze un nou comisar pentru ultimele patru luni rămase din actualul mandat, dar acest lucru îi va costa pe europeni câte un milion de euro pentru fiecare înlocuitor. Această sumă include costurile de relocare, salariile staff-ului și pensia pe care fiecare comisar o primește indiferent de perioada mandatului, deoarece așa au decis statele membre. Încerc să opresc acest lucru”, spunea Jean-Claude Juncker la începutul lunii iunie.

Tratatul de la Lisabona precizează, însă, că numărul de comisari europeni ar putea să reprezinte doar două treimi din numărul statelor membre, cu excepția cazului în care Consiliul decide altfel.

Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor membre în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de către Consiliul European, care hotărăşte în unanimitate în conformitate cu articolul 211a din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Așadar, ar trebui să primeze principiul eficienței, sau cel al reprezentării, atunci când se alcătuiește componența Comisiei?

Ar trebui Consiliul să propună o Comisie mai suplă, pentru a da un semnal că îmbrățișează spiritul Tratatului de la Lisabona, sau ar trebui să se gândească la faptul că Uniunea Europeană trebuie să fie o construcție mai sudată, unde fiecare membru să aibă un cuvânt de spus?

Speța a născut discuții aprinse între Comisia Europeană și Consiliul European, deschizând o dezbatere mult mai veche.

Componența Comisiei Europene: Se poate face referire la precedentul din urmă cu 20 de ani?

La începutul anului 1999, Jacques Santer, președintele de la acea vreme a Comisiei Comunității Europene și cei doi comisari Martin Bangemann și Emma Bonino erau aleși ca membri în Parlamentul European, după alegerile europarlamentare care au avut loc în prima jumătate a acelui an.

În consecință, cei trei au anunțat, printr-o scrisoare, că vor demisiona din pozițiile pe care le ocupau în Comisia Europeană, urmând să își preia mandatele de europarlamentari.

La summit-ul din 25-26 martie 1999, șefii statelor membre au convenit ca cei trei demisionari să nu fie înlocuiți și au decis ca, din luna septembrie a acelui an, președintele Comisiei Europene să fie Romano Prodi. 

În urmă cu 20 de ani, Uniunea Europeană era un club select al statelor vest-europene. În 1995, Finlanda, Suedia și Austria se alăturau Franței, Germaniei, Italiei, Olandei, Belgiei, Luxemburgului, Irlandei, Regatului Unit, Danemarcei, Greciei, Spaniei și Portugaliei.

Până atunci, fiecare dintre cele patru valuri de extindere din 1973, 1981, 1986 și 1995 nu au inclus mai mult de trei noi membri, fapt ce a permis ca procesul de integrare să fie mult mai puțin sinuos. În plus, Uniunea, atunci, nu se confrunta, nici pe departe, provocările cu care se confruntă astăzi.

Tratatul de la Nisa, valul de extindere din 2004 și reprezentarea în Comisia Europeană

Extinderea Uniunii Europene din anul 2004 a fost pregătită, inițial, prin Tratatul de la Nisa, adoptat în anul 2001. Acesta a prevăzut, la nivel instituțional, o serie de schimbări care aveau să anticipeze impactul integrării a 10 noi state. Numărul membrilor UE creștea la 25 iar aspirațiile de reprezentare ale țărilor din fostul bloc comunist erau extrem de mari.  

Articolul 213 din Tratatul de la Nisa preciza că, începând cu 1 ianuarie 2005, Comisia Europeană va fi formată din câte un cetățean al fiecărui stat membru, dându-i Consiliului, totodată, posibilitatea de a schimba numărul componenței Comisiei Europene de fiecare dată când hotăra în unanimitate, în acest sens.

Practic, componența Comisiei urma să se modifice progresiv, de la doi comisari pentru țările mai mari (Franța, Germania, Italia, Spania și Regatul Unit) și unul pentru celelalte țări, către un număr maxim de 25 de comisari, fiecare țară membră având dreptul de a numi un comisar prin rotație, pe criterii de strictă egalitate.

Același articol mai preciza că, în cazul în care UE va fi alcătuită din 27 de state, mecanismul numirilor în Comisia Europeană avea să se schimbe fundamental. În acest caz, numărul de comisari trebuia să fie mai mic decât numărul statelor membre iar aceștia ar fi fost aleși printr-o rotație bazată pe principiul egalității. Dar, și în acest caz, Consiliul avea ultimul cuvânt, în unanimitate, asupra numărului de comisari.

Portița din Tratatul de la Lisabona: de fapt, Consiliul decide numărul comisarilor

Irlanda avea să supună de două ori la referendum Tratatul de la Lisabona, în iunie 2008 și în octombrie 2009. A fost singura țară care a procedat în acest fel și, după un prim „NU” exprimat la urne de irlandezi, Consiliul European s-a găsit în situația de a face o serie de concesii importante. Una dintre ele avea să privească modul în care este formată Comisia Europeană.

Inițial, Tratatul de la Lisabona preciza că, începând cu anul 2014, numărul comisarilor europeni trebuia să reprezinte doar două treimi din numărul statelor membre. Numai că, după ce prima formă a Tratatului a fost trântită de votul irlandezilor de la primul referendum, Consiliul și-a asumat la întâlnirile din decembrie 2008 și iunie 2009 că va aduce o serie de modificări care vor garanta că fiecare stat membru va avea un comisar care să îl reprezinte în Comisie.

Atât statele din Estul Europei, proaspăt aderate, cât și cele cu ștate vechi în UE, dar cu o populație mică, se temeau că o Comisie mai suplă ar fi însemnat, automat, excluderea unor țări membre din brațul executiv al UE. Și aceasta într-o perioadă în care Uniunea Europeană avea de gestionat efectele crizei economice, Irlanda fiind unul dintre cele mai afectate state membre. În urma concesiilor făcute de Consiliu, Tratatul de la Lisabona a fost adoptat de irlandezi într-un al doilea referendum, care a avut loc în vara lui 2009.

Actul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, cu amendamentul că numărul comisarilor europeni poate fi modificat dacă, în unanimitate, Consiliul European decide altfel. Iar Consiliul a hotărât că fiecare țară trebuie să fie reprezentată de câte un comisar, decizia fiind adoptată în data de 22 mai 2013. 

Este Comisia Europeană mult prea stufoasă sau contează atât de mult principiul reprezentării?

În prezent, unii vice-președinți ai Comisiei Europene dublează în mare măsură activitatea mai multor comisari. Exemplele sunt nenumărate și, la o primă privire, există tentația de a spune că există suficient spațiu de manevră pentru o reducere numărului de comisari.

Dezbaterea dintre reprezentare și eficiență trebuie privită, însă, mult mai profund.

Pe de-o parte, înainte de referendumul irlandez, dimensiunea Comisiei era mult mai mică decât este astăzi. Acordul din 2009 a fost văzut, însă, ca pe o modalitate de a atenua preocupările statelor care se temeau că vor pierde influență în cadrul reformei Uniunii Europene.

Pe de altă parte, la zece ani distanță de la adoptarea Tratatului de la Lisabona, anumite state europene și-au declarat susținerea pentru iliberalism. Sunt cazuri în care liderii acestor țări au îndemnat frecvent la renegarea tratatelor europene. Oare ce legitimitate are un comisar european al cărui guvern sau parlament național încalcă cu ritmicitate normele statului de drept sau îngrădește libertățile cetățenești? Trebuie să participe aceste state la gestiunea treburilor de zi cu zi ale Uniunii Europene?

Privind în istorie, Comisia Europeană s-a dovedit a fi, încă de la înființare, cel mai vechi promotor al democrației. Comisia este cea mandatată să protejeze interesele UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni care nu pot fi abordate în mod eficient la nivel național și tot Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația UE se aplică în mod adecvat în toate statele membre. Tocmai din aceste atribute rezultă nevoia statelor europene de a fi reprezentate in forurile de conducere la nivel european, chiar și pentru patru luni de zile.

Viitoarea reforma a tratatelor europene nu va putea omite reluarea acestei dezbateri, mai ales în situația în care este clar că astăzi Consiliul European nu mai este neapărat forul care să asigure echilibrul democratic al UE, după manevrele din culise care au dus la nominalizarea Ursulei von de Leyen ca Președinte al Comisiei.

Related posts

Adina Vălean: „Dacă Sylvie Goulard mai era europarlamentar, ar fi pus aceleași întrebări!” Scandalul angajărilor fictive, tema principală la audierile candidatului Franței pentru Comisia Europeană!

Europolitics.ro

De ce europarlamentarii de la Renew și S&D l-au blocat pe Oliver Varhely și i-au cerut să răspundă la întrebări suplimentare

Adelina Miron

EXCLUSIV Bas Eickhout, candidatul Verzilor la președinția Comisiei Europene: „Să terminăm cu monopolurile energetice și relația lor cu mediul politic!”

Vlad Epurescu

De ce componența noii Comisii Europene va însemna victoria lui Emmanuel Macron

Adelina Miron

Ce se va întâmpla cu politicile publice în noua Comisie Europeană? Structura Executivului european are o configurație mai mult politică

Adelina Miron

În ce măsură va reuși Comisia Europeană să vină cu un plan pentru combaterea schimbărilor climatice

Vlad Epurescu

1 comment

avatar
Numirea șefului Comisiei Europene, între democrație și luptă pentru putere July 12, 2019 at 8:56 am

[…] Mizele din spatele găsirii unui înlocuitor pentru… […]

Reply

Leave a Comment

trusted online casino malaysia