fbpx
europolitics
Bruxelles Consiliul European Parlamentul European

Cum ar arăta UE dacă Angela Merkel ar ajunge președintele Consiliului European

Ideea propusă de Matteo Renzi, fostul premier al Italiei, în cartea sa autobiografică, și anume ca Angela Merkel să preia președinția Consiliului European, vine într-un moment în care Uniunea Europeană plutește între un trecut pe care năzuiește să îl depășească și un viitor care nu este conturat foarte clar. Dacă Angela Merkel chiar va fi propusă pentru această funcție, va fi interesant de văzut dacă proiectul ei european își va asuma să consolideze moștenirea lăsată de mentorul său, Helmuth Kohl și de François Mitterand: o Uniune Europeană cu două viteze.

Astăzi, mai mult ca oricând, există semne care arată că redefinirea Uniunii Europene va fi influențată nu numai atât de forțele centrifuge ale iliberalismului și ale mișcărilor de autonomie statală, dar și de puterile economice din afara Uniunii. Brexitul, provocările de securitate internă, divergențele din interiorul NATO, criza migrației, tranziția energetică, dependența de gazul rusesc, relația transatlantică și regândirea schimburilor comerciale globale, inclusiv în relatia cu China, vor avea un impact profund asupra Uniunii Europene.

Mai este Angela Merkel politicianul providențial care să reinventeze motorul franco-german și să aducă mai multă unitate în oceanul de diversitate al Uniunii Europene? Se va desprinde Angela Merkel de conceptul european al mentorului său, Helmuth Kohl? Ar putea să fie Angela Merkel omul care să împiedice Europa să alunece într-un vid politic? Poate elita administrativă de la Bruxelles să reziste șocurilor sociale și economice, sau va fi nevoie de o readaptare a Uniunii la noile realități geopolitice?

Ar trebui Europa să o recupereze pe Angela Merkel?

După criza economică din 2008, Uniunea Europeană cere, din nou, să fie salvată, mai ales că unitatea europeană a fost pusă la grea încercare de divizările est-vest și nord-sud, dar și de mișcările de autonomie statală, alimentate de criza refugiaților.

Fără îndoială, Uniunea Europeană ar trebui să-și recupereze, într-un fel, vocea anti-populistă a Angelei Merkel, mai ales într-un moment ca acesta, în care corul iliberalismului este din ce în ce mai puternic.

Pe plan intern, Angela Merkel a reușit să rezolve două dintre cele mai spinoase probleme ale Germaniei: a redus cheltuielile guvernamentale și a diminuat, considerabil, rata șomajului.

Abilitatea sa de a stabiliza economia Germaniei și de a o transforma într-o forță mondială s-a dovedit extrem de importantă atunci când Uniunea Europeană a fost lovită de criza euro.

Dacă euro se prăbușește, atunci și Europa se prăbușește, iar acest lucru nu se poate întâmpla.

Angela Merkel, Cancelarul Germaniei

Acesta a fost semnalul de luptă pe care Merkel îl dădea în 2011, pentru a elimina marasmul economic în care se afundaseră majoritatea statelor europene.

Într-un final, cancelarul Germaniei s-a dovedit a fi unul dintre artizanii salvării monedei unice și unul dintre susținătorii unității blocului european. Dar ar trebui să ne întrebăm, de unde până unde se întinde Uniunea Europeană a Angelei Merkel? Pentru a găsi un răspuns la această întrebare, ar trebui să ne întoarcem în urmă cu 27 de ani.  

Moștenirea lăsată de François Mitterand și Helmuth Kohl: Europa cu două viteze

Înainte de semnarea Tratatului de la Maastricht, idealul lui François Mitterand implica o Uniune Europeană adânc înșurubată în Vest, cu Franța în centrul său, care să se concentreze exclusiv asupra problemelor economice care decurg din introducerea unei monede comune. Asocierea cu Europa Centrală și de Est trebuia să fie una liberă, dar statele din fostul spațiu comunist, degrevate de influența sovietică, urmau să stea departe de nucleul Uniunii Europene, sub privirea atentă a Franței.

După ce Marea Britanie a provocat prima fisură în construcția europeană a lui Mitterand și Kohl, refuzând la Maastricht să adere la Uniunea Economică și Monetară, doi ani mai târziu, pe 11 noiembrie 1994, politicienii germani din CDU, CSU și FDP adoptau un acord de coaliție extrem de important, care avea să fie decisiv în schimbarea balanței de putere din asocierea franco-germană.

La Capitolul VIII, acest document stabilea politica externă, de securitate și de apărare a Germaniei în Europa. Sub mandatul de cancelar al lui Helmuth Kohl, Germania își asuma să joace un rol important în stabilizarea reformelor adoptate de statele din Centrul și Estul Europei, pentru a ajunge mult mai aproape de momentul aderării în Uniunea Europeană.

Europa de Est cade definitiv în sfera de influență a Rusiei?

De fapt, acest document relua teza lui Wolfgang Schauble, pe vremea aceea liderul grupului parlamentar CDU/CSU din Bundestag, unul dintre cei mai apropiați politicieni de Helmuth Kohl și, totodată, ministrul de Finanțe al Germaniei din primele trei mandate de cancelar ale Angelei Merkel.

Schauble susținea că obiectivele Germaniei ar trebui să se concentreze pe consolidarea nucleului UE din care făceau parte Germania, Franța, Olanda, Belgia și Luxemburg. Își dorea intensificarea relațiilor franco-germane, dar extinderea UE spre Estul Europei avea să se facă în baza unei cooperări extinse cu Rusia. Era o formă mai elegantă de a prezenta Europa cu două viteze.

Numai că integrarea țărilor din Estul Europei a scos la iveală nenumărate provocări, generate, în special, de decalajele economice și de dezvoltare care au fost accentuate, apoi, de criza euro.

Ca un arc peste timp, imediat după Brexit, Angela Merkel afirma răspicat că „trebuie să avem curajul să admitem că este nevoie de o Europă cu viteze diferite, altfel probabil vom rămâne blocați.”

O Europă care, dincolo de sancțiunile dictate Kremlinului, nu poate sta în echilibru, în opinia lui Merkel , cu o Rusie izolată. Acest lucru l-a subliniat, încă o dată, la Conferința de Securitate de la Munchen, pe 18 februarie.

Ideea de cooperare extinsă cu Rusia s-a văzut, din nou, atunci când cele două țări și-au propus să construiască Nord Stream 1 și 2. Un proiect energetic care, la 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, stabilește o linie clară de demarcație între interesele nucleului Uniunii Europene și statele care merg cu „a doua viteză”.  

Poate Angela Merkel să reinventeze motorului franco-geman?

Alianța politică dintre Helmuth Kohl și Francois Mitterrand s-a întemeiat, de fapt, pe o înțelegere comună mai profundă între conservatorii germani și socialiștii francezi. În timp ce Franța avea să-și asume responsabilitatea negocierilor de politică externă, Germania trebuia să se concentreze pe aspectele economice. Doar că acest parteneriat modern a pornit de pe poziții dezechilibrate.   

Sfârșitul Războiului Rece a șters, totodată, și poziția specială a Franței, pentru că nu mai era niciun avantaj să fie era una dintre puterile nucleare ale lumii. În plus, după eșecul neadoptării Constituției europene, Franța a arătat că nu mai putea pretinde că este promotorul accelerării integrării.

În schimb, Germania a câștigat atat putere politică prin unificare și cât și influență economică, prin deschiderea Europei de Vest către fostele state din blocul comunist.

Este posibil ca, din această ipotetică nouă poziție, de lider al Europei, Angela Merkel să considere, la fel precum Conrad Adenauer în 1963, că parteneriatul franco-german este, de fapt, doar o contrapondere la rolul dominant pe care SUA l-au avut în Europa, după Al Doilea Război Mondial și nu o modalitate de a reforma Uniunea Europeană, împreună cu Franța.

Poate și de-aceea Merkel s-a poziționat alături de Emmanuel Macron doar în ceea ce privește crearea unei armate comune la nivelul Europei.

Cât despre reformarea zonei euro, Merkel și-a arătat cel mult un sprijin de principiu pentru crearea unui buget comun. Cancelarului german oricum nu i-au plăcut niciodată planurile mari și ultra-reformiste, așa că nu a îmbrățișat o viziune comună cu Macron pentru UE.

În timpul campaniei electorale din 2017, cancelarul afirma la o berărie din Bavaria că este timpul ca Europa să-și “ia destinul în propriile sale mâini.” În fața votului britanic de a părăsi Uniunea Europeană, a retoricii iliberale promovată de Ungaria și a unui președinte american care a privit cu dispreț Uniunea Europeană, Merkel a susținut că Europa ar avea nevoie de un lider care să poată impulsiona reformele și să-i tragă pe margine pe detractorii săi.

Related posts

Cât de important este că Ungaria va primi portofoliul pentru Extindere și care sunt marile provocări

Adelina Miron

Ursula von der Leyen apără sintagma „stilul de viață european” și explică ce înseamnă

Europolitics.ro

Umbrele din echipa Ursulei von der Leyen. Cine sunt comisarii europeni propuși de statele membre cu semne de întrebare la capitolul integritate

Vlad Epurescu

Cum va reacționa Uniunea Europeană dacă Donald Trump declanșează războiul comercial

Adelina Miron

Schimbări în peisajul economic european. Comisarii propuși să îi țină piept lui Trump, dar și luptelor din domeniul tehnologic și bugetar

Vlad Epurescu

Ce spun despre denumirea portofoliului „Protejarea Stilului de Viață European” liderii PPE, S&D și Renew

Adelina Miron

Leave a Comment