fbpx
europolitics
Bloguri

Transnistrizarea Ucrainei sau cat de mult conteaza documentul semnat la Minsk

angela1Tentația de a compara situația din Ucraina cu evenimentele din anul 1992 din Transnistria este din ce în ce mai mare. ”Transnistrizarea” Ucrainei pare a fi foarte aproape, chiar dacă cele două conflicte au suficiente variabile care le diferențiază. Ceea ce s-a întâmplat, însă, la data de 05 septembrie 2014 la Minsk scoate de la naftalină scenarii mai vechi pentru situații mai noi pe care Kievul nu poate să le accepte.

Vladimir Putin a reușit să îi aducă la masa negocierilor pe teroriștii din Estul Ucrainei. De mai multe ori Rusia a reproșat Ucrainei că refuză să vorbească și să asculte doleanțele celor din Est, care se tem de pornirile fasciste ale guvernării de la Kiev și de numeroasele încălcări ale drepturilor etnicilor ruși. Dacă opinia mea ar conta cu adevărat, aș îndrăzni să afirm că acesta este singurul succes al lui Vladimir Putin la Minsk.

În rest, liderului rus trebuie să-i recunoaștem în primul rând meritul de a se fi decis cine va servi drept dușman extern, care să distragă atenția publicului rus de la problemele economice, sociale și politice, ca să nu acuzăm pe nimeni direct de renegarea unor principii și valori democratice. Cel de-al doilea merit al lui Vladimir Putin, pe care nu îl va putea împărți cu niciun alt oficial apropiat de-al său, este înrăutățirea pe termen nelimitat a relațiilor bilaterale cu statul vecin. Al treilea merit al președintelui rus, pentru care chiar ucrainenii o să-i mulțumească în viitor, constă în contribuția esențială pe care a avut-o acesta la construcția statului ucrainean în jurul unei idei naționale, ucrainene, diferite de tot ceea ce ar fi trebuit să însemne așa-numitul russkii mir.

Dacă este să-l credem pe Petr Poroșenko, Vladimir Putin a acceptat un plan elaborat la Kiev (fie acesta și din 12 puncte și nu 14 cum era prevăzut inițial), în care nu sunt menționate expres ”LNR” și ”DNR” în calitate de părți ale conflictului, cum se întâmplă în cazul Transnistriei în cadrul rundelor de negocieri.

Pentru unii ar putea părea ciudat că se vorbește mai mult despre Putin versus Poroșenko și nu Poroșenko versus liderii teroriștilor. Conflictul este între Kiev și Moscova și nu între Kiev și Donbas sau Lugansk. Este un conflict al modelelor regionale, al pretenției de a fi element civilizațional, este o dispută (cu vădit caracter militar) între așa numitul ”frate mai mare” sau ”popor frățesc” și ”fratele mai mic”, este o luptă a ideilor vechi și ale celor noi, pentru refacerea vechiului URSS prin abrevieri mai moderne. Așadar, este o luptă între nostalgicii și contestatorii aceluiași set de valori, ascuns după o denumire nouă. Altfel nu putem să explicăm imixtiunea atât de dură a Rusiei în treburile și Acordurile de Asociere ale Ucrainei… .

De cealaltă parte, succesul Ucrainei în cadrul consultațiilor de la Minsk îl reprezintă faptul că semnatarii documentului (inclusiv teroriștii) nu au permis teroriștilor să se victimizeze – prima regulă în negocierea conflictelor.

Semnarea Protocolului la finele consultațiilor Grupului de contact trilateral a creat condiții optime pentru apariția mai multor întrebări. Printre acestea nu pot fi ignorate două:

Cine va încălca primul prevederile protocolului și va trage cu arma?

Cât de mult este în interesul Rusiei ca Ucraina să își respecte angajamentele asumate prin acest Protocol?

După semnarea Protocolului majoritatea părților implicate în conflict, dar și spectatorii occidentali și-au manifestat scepticismul față de puterea documentului de a asigura condițiile necesare pentru abținerea de la utilizarea forței militare. Noutățile din teritoriu au confirmat că focuri de arme s-au mai tras. Petr Poroșenko ne asigură că Ucraina nu va încălca, însă, ce a semnat la Minsk, chiar dacă va fi provocată să o facă. Însă, fără susținerea declarată, oficială a partenerilor externi, Ucraina nu va rezista în fața acțiunilor militare rusești. Faptul că rușii și-ar fi retras 70% din armamentul dislocat pe teritoriul ucrainean (cifră menționată de Petr Poroșenko ieri, 10 septembrie 2014, în cadrul ședinței Cabinetului de Miniștri) nu este o garanție că aceste muniții nu pot reveni sub forma unui ajutor pentru teroriști pe teritoriu ucrainean.

Trebuie să înțelegem un lucru esențial: Occidentul nu luptă împotriva Rusiei de partea Ucrainei. De facto, lupta trebuie să se ducă pentru stabilitatea și securitatea Europei. Ucraina nu trebuie să fie lăsată singură să lupte cu Rusia. Ea trebuie să fie susținută. Desigur nu prin arme, dar prin crearea condițiilor optime pentru dezarmarea discursurilor oficialilor ruși. Practic, ceea ce trebuie să facă partenerii declarați ai Ucrainei este să scoată tancurile și alt tipuri de armament din gura rușilor. Este o datorie a comunității internaționale, nu doar o datorie a poporului ucrainean. Vina pentru ceea ce se întâmplă acum în regiunea estică a Ucrainei trebuie să fie împărțită. Fiecare actor s-a concentrat pe profitul și interesul propriu, neglijând potențiala sursă de amenințare pentru toți. Presiunea economică unitară, dacă va fi susținută și în continuare, poate să-i constrângă pe ruși să își respecte angajamentul. La urma urmei nimeni nu-i mai ignoră pe teroriști. Cu ei se discută.

Rusia nu înțelege că nimeni nu și-a dorit să o izoleze în cadrul sistemului de relații internaționale. Nici nu a fost nevoie de așa ceva, pentru că și-a asumat singură acest rol. Dar ea poate fi reprimită la masa comună doar dacă nu mai susține mișcări separatiste, își retrage trupele de pe teritoriul Ucrainei și respectă înțelegerile asupra cărora a insistat, fără a mai avea pretenția de a i se accepta rolul pacificator. Dacă va insista pe experiența sa în misiunile de pacificare nimeni nu o va crede. Consecința va fi ca și mai înainte: Rusia va continua să fie supărată că Americii i se permite, iar ei nu, uitând de faptul că există situații când ea singură i-a permis Americii să intervină sau să nu se retragă pentru că s-a dovedit a fi incapabilă să-și rezolve problemele de securitate la frontierele sale sudice.

Ceea ce cere Rusia de la Ucraina reprezintă un element de risc chiar pentru liderii ruși, care vorbesc din ce în ce mai mult despre necesitatea de a-și apăra integritatea teritorială. Și dacă Rusia are dreptul să folosească toate mijloacele de care dispune în acest scop, atunci Ucraina de ce nu poate să apeleze la el? De ce Moscova poate să acționeze pentru a-și apăra interesele de securitate națională pe tot teritoriul său, iar în cazul Kievului acest lucru este considerat a fi ”genocid” împotriva populației vorbitoare de limbă rusă? Se conduce oare Rusia de sloganul: normele de drept internațional sunt elaborate de actori mari și mici, dar întru asigurarea intereselor doar a unor actori mari? Și dacă răspunul este ”facem ca americanii, nu ce zic americanii” pentru că lor le este permis, iar nouă de ce nu ne-ar fi, atunci problema este mult mai gravă și nu se reduce doar la ”Moscova și restul lumii”, dar mai degrabă la ”cât de putred este sistemul care reglementează această lume”?

Așa cum Rusia se poate bucura de principiul inviolabilității teritoriilor sau neamestecul în treburile interne sau cel al soluționării diferendelor pe cale pașnică, exact la fel și Ucraina are dreptul să acționeze pentru atingerea unor obiective similare. Da, popoarele au dreptul să se autodetermine, inclusiv în Crimeea, dar autodeterminarea cu pistolul la gât este prea puțin credibilă. Mai mult, s-a gândit oare liderul rus la consecințele unei eventuale înțelegeri a ceea ce înseamnă ”dreptul popoarelor la autodeterminare” chiar de către popoarele din componența Federației Ruse? Va fi mult mai grav decât în Ucraina.

Nu poți să ceri altora să-ți respecte integritatea teritorială când tu nu o respecți pe a lor. Ucraina are dreptul să-și controleze teritoriul, așa cum Rusia dispune de același drept.

Related posts

Alegeri prezidentiale Franta: Al doilea finalist va câștiga oricum!

Alexandru Ojica

Unde e Londra de altă dată?

Alexandru Ojica

Și dacă Uniunea Europeană și-ar redescoperi sufletul?

Alexandru Ojica

O țară slăbită și o Uniune nu tocmai unită

Alexandru Ojica

Europa, în sens invers: la Chișinău

Alexandru Ojica

Secularizarea într-o cultură a dialogului (pluri)religios

Mihai Parfeni

3 comments

avatar
Yo September 13, 2014 at 6:23 am

Dupa ce am reusit sa citesc articolul asta, nu pot decat sa spun… Da Angela, esti Gramada!

Reply
avatar
Yo September 13, 2014 at 6:28 am

Sa intelegi tu ca nimeni nu vrea izolarea Rusiei, corect! Se vrea cucerirea ei.
Cum? Prin crearea unei “revolte a populatiei de vrea democratie”, dupa modelul deja uzat al sionistilor, si daca nu merge, un razboi de eliberare di dmocratizare a Rusiei.
Cred ca intelegi, doar ca nu ai voie sa o si spui, ca Rusia nu a dus armata sa nici in Mexic, nici in Canada pentru “exercitii militare comune”… Prin urmare, cei care ameninta pacea, democratia si stabilitatea in Europa, nu sunt ei…

Reply
avatar
unu mai calm September 15, 2014 at 3:24 pm

Rusia si-a dus armata doar in Ucraina… (La fel ca in Crimeea). Nu sunt adeptul razboiului dar trebuie o reactie dura a Europei + investitii mari in sectorul energetic . Asta cu sionistii agenturili si alte astea am mai auzit. Un sfat : nu cauta conspiratia unde poti invinui prostia

Reply

Leave a Comment