Analiştii occidentali consideră că Republica Moldova va fi următoarea victimă a dorinţei de expansiune ruseşti. Îl citam în martie 2014 deja pe Raymond Clarinard, redactorul şf adjunct al Courrier International, un specialist al Europei de Est şi al Ucrainei, care se temea că ruşii nu se vor opri la Crimeea, că vor încerca destabilizarea estului ţării, pentru a realiza cumva un cordon spre Transnistria.
Nu ştiu câţi l-au crezut pe cuvânt dar el prevestea, de atunci deja, norii altor conflicte: “După Crimeea şi restul Ucrainei, riscăm să asistăm la derularea unui aceluiaşi scenariu în jurul deltei Niprului, lângă Cherson sau Mikolaiv. Apoi la Odessa. De la Odessa la Tiraspol nu e decât un pas, şi, din senin, acest mare plan se dezvoltă fără probleme, iar noi vom vedea o Transnistrie alăturată spaţiului “mare rus”, în loc să fie izolată. Autorităţile de la Chişinău sunt fără îndoială conştiente de această ameninţare care se profilează la orizont”. Pentru el, anexarea Crimeii nu a fost decât începutul sfârşitului.
Rusia, prin canalele ei de dezinformare,a practicat, la rândul ei, o campanie de propagandă interesantă, în luna august, anunţând un aşa numit moldovenesc (de fapt transnistrean), pentru 26 august. Dată precisă pentru un conflict care nu a mai avut loc,dar care a fost preparat foarte serios chiar şi la Tiraspol, capitala republicii nerecunoscute Transnistria, de către preşedintele Evgheni Şevciuk. De atunci, evenimentele au continuat să alimenteze o agendă a escaladării care nu prevesteşte nimic bun: liderul de la Tiraspol a cerut rezerviştilor să se pregătească pentru o eventuală campanie militară, a refuzat (pentru a treia oara în acest an) participarea la discuţiile în format 5+2 (de la Viena, 11-12 septembrie), lăsându-şi partenerii de discuţie practic cu ochii-n soare (Moldova, Transnistria, OSCE, Federaţia Rusă, Ucraina, şi Uniunea Europeană şi Statele Unite ca observatori), iar cu câteva zile-n urmă a cerut ca până la 1 noiembrie să fie pregătite adăposturile etc.
Cineva se pregăteşte de conflict sau cineva agită apele deja neliniştite ale unei republici care, nici ea, nu îşi are un parcurs foarte clar: toate pânzele sus spre UE, datorită şi acordului de asociere care a intrat în vigoare în 1 septembrie, dar cu coca flotând încă în calmul aparent al Comunităţii Statelor Independente. Dublu joc, joc precaut sau inconşienţă a liderilor de la Chişinău?
“Ce să facă Moldova?”, îmi răspunde redactorul-şef al revistei “Contrafort”, Vitalie Ciobanu. “A intrat în campanie electorală. Clasa politică, partidele sunt preocupate acum de voturi, de alegerile din 30 noiembrie, şi mai puţin de întărirea securităţii naţionale. Vorbesc de partidele de la guvernare, pro-europene [prim ministru este Iurie Leancă, Partidul Democrat Liberal din Moldova]. Ele speră, ca şi noi toţi, că pericolul ne va ocoli, că Occidentul n-o să ne lase singuri, şi, sub adăpostul acestei credinte lucrează spornic ca să-şi aranjeze un nou mandat”.
Sarcină nici ea uşoară, într-o ţară în care un milion din cele patru care compun populaţia lucrează în străinătate, în care infrastructura nu este încă bine dezvoltată, în care vorbitorii de limbă rusă şi pro-ruşi în general sunt numeroşi, în care cele două regiuni autonome (Transnistria, nerecunoscută, Găgăuzia, recunoscută) sunt adeseori surse de înviere, de reînviere a vechilor demoni. Comuniştii, în opoziţie astăzi, ar putea reveni oricând la putere, o atestă sondajele, pe fondul nemulţumirii unei populaţii sătule, ca şi în România, de scandalurile de corupţie, de lipsa de prosperitate, de greutăţile presupuse de tot ceea ce înseamnă apropiere de Uniune.
“Vom avea o toamnă imprevizibilă”, remarcă Vitalie Ciobanu. Pentru autorul unei lucrări de referinţă în domeniul geopoliticii moldoveneşti, “Anatomia unui faliment geopolitic: republica Moldova” (editura Polirom), comuniştii ar putea avea un scor bun, însă nu vor avea cum să guverneze singuri. “Ar trebui ca unul din partidele de la coaliţie pro-europeană, la guvernare din 2009, să li se alăture. S-ar putea să fie cazul, se spune, al Partidului Democrat. Deşi nu cred că o vor face, ar trebui să-şi renege retorica pro-europeană”. Dar nu asta e marea problemă, spune Ciobanu. “De-am scăpa de ce e mai rău, de nişte diversiuni militare, de război, mai pe şleau spus”.
Pericolul într-adevăr există iar cei care doresc alipirea de Rusia şi desprinderea de Moldova, liderii de la Tiraspol şi Comrat, capitalele celor două regiuni autonome, au cerut deja Dumei de la Moscova recunoaşterea şi includerea în Federaţie. Pe teritoriul Transnistriei sunt în continuare staţionate câteva mii de soldaţi ruşi din vechea Armată a 14-a, şi recent au fost anchetate mai multe persoane suspecte de a fi încercat racolarea unor grupuri de tineri în interes militar. Dmitri Rogozin, vice-premierul rus, nu ratează nicio ocazie de a efectua vizite la Chişinău, ca pentru a aminti de unde vine puterea.
În fine, “politicienii pro-ruşi sunt foarte energici”, nuanţează Vitalie Ciobanu, iar teama persistentă nu face decât să amplifice sentimentul de insecuritate. “Trăim cu întrebarea ‘ce va fi cu noi?’ Există o teamă latentă în sufletul oamenilor sensibili, şi nu vorbesc doar despre intelectuali. Şi lumea de la ţară e îngrijorată şi repetă ‘numai să nu fie rzboi’…alţii, destul de numeroşi şi ei, sunt pur şi simplu inconştienţi sau cinici, şi se gândesc deja la cum să colaboreze cu viitoarea nouă putere. Umbra războiului ne amăreşte zilele”.
Care este însă situaţia din punctul de vedere al alianţelor militare? Recent invitată ca observator la summitul NATO de laNewport (4-5 septembrie), Moldova a avut ocazia să asiste în direct la cererea preşedintelui american, Barack Obama, de înnoire a mijloacelor de apărare din Moldova, Georgia, Ucraina. Teoretic, cel puţin, moldovenii nu sunt singuri. Practic, nefiind membru NATO, ei nu “riscă”, şi nici vecinii lor mai-sus menţionaţi, vreun sprijin militar direct în caz de conflict: nici din partea Statelor Unite, nici a UE, nici măcar a României. Cele trei state pot spera doar într-un ajutor reciproc. Date fiind acţiunile foarte şovăielnice şi slabe ale UE faţă de Rusia, Chişinău ştie şi se teme pe bună dreptate de singurătate în caz de război.
