Vine iarna. Pentru prima data dupa multi ani, anotimpul rece surprinde Europa in relatii cel putin tensionate cu Federatia Rusa. Intreruperile recente in furnizare venite dinspre Rusia, neprogramate si nejustificate in mod clar, coroborate cu sanctiunile economice ale Uniunii Europene impotriva acesteia, pe fondul situatiei ucrainiene, pot duce decidentii europeni inspre o panta periculoasa: anatemizarea gazului natural ca resursa energetica. As zice ca recentul inceput de criza nu ar trebui sa faca altceva decat sa ofere Europei in general, dar si Romaniei, fereastra de oportunitate pentru a-si alcatui strategii coerente, pe termen lung, de abordare a acestei resurse.
Desigur, e usor – mai ales in aceasta parte a continentului – sa privim gazul natural mai degraba ca pe un blestem decat ca pe o binecuvantare. In timp ce Europa de Vest si-a cladit industrii intregi pe baza gazului rusesc, printr-o stransa cooperare a elitelor de business din cele doua regiuni, Estul continentului se gaseste intr-o situatie de dependenta asimetrica de un singur furnizor, si acesta functionand de multe ori intr-o logica politica, nu intr-una economica. Provocarile logistice pe care le implica gazul natural nu sunt nici ele de neglijat: conducte scumpe, cu traseu prestabilit. Spre exemplu, desi gazul rusesc reprezinta numai 30% din gazul consumat de Europa, aproximativ jumatate din acesta este transportat prin conducte ucrainiene (Sursa: US Energy Information Administration), fara vreo posibilitate rapida si ieftina de redirectionare in cazul unui conflict ruso-ucrainean. Mai mult decat atat, intrucat lipsa reala de angajament a liderilor europeni pentru decarbonizarea consumului nostru de energie mentine pretul carbonului scazut (dar si din alte cauze, precum invadarea pietelor globale de carbune ieftin, redirectionat din SUA ca urmare a consumului american tot mai ridicat de gaz de sist), carbunele devine o sursa de energie mult mai atractiva din punct de vedere economic decat gazul. Marja de profit a centralelor pe gaz europene – unele dintre ele nou noute – a scazut la valori negative incepand cu 2012, astfel incat acestea, pe fondul unui consum de electricitate in scadere, nu si-au mai gasit locul in ordinea de merit pe piata energiei electrice.
Astfel, la nici trei ani de cand de cand Agentia Internationala pentru Energie anunta in raportul sau anual venirea unei epoci de aur a gazului natural, in Europa lucrurile par sa stea cu totul si cu totul altfel. Uitam astfel de nenumaratele beneficii ale gazului natural. De aproape trei ori mai putin poluant decat carbunele, gazul natural este cel mai curat combustibil fosil, indispensabil in ambitiile europene de decarbonizare. In plus, centralele electrice pe gaz sunt un partener perfect pentru echilibrarea regenerabilelor (spre deosebire de carbune si energia nucleara, gazul natural poate realiza echilibrarea sistemului mai rapid si mai ieftin). Nu in ultimul rand, gazul se bucura de o larga disponibilitate la nivel global: la consumul actual, rezervele existente ar ajunge pentru inca 220 de ani. Uniunea Europeana ar putea avea acces la resurse importante de gaz natural lichefiat (din Algeria, Qatar si anumite tari africane), existand pana la un anumit punct si o infrastructura importanta deja existenta – constand in terminale de regazificare, in special cele de pe coastele spaniole. De asemenea, bazinul Levantin si bazinul Caspic se pot constitui in noi surse de aprovizionare. Sa nu uitam nici ca in multe tari ale Europei, nu in ultimul rand Romania si Polonia, exista promisiuni geologice interesante in ceea ce priveste gazul de sist; dar si o rezistenta sociala pe masura.
Pentru a pune cu adevarat in valoare tot acest potential, se impune lamurirea anumitor intrebari intr-o strategie europeana dedicata gazului natural. In primul rand, trebuie sa ne fie clar ce actiuni logistice si de reglementare, dar mai ales ce resurse financiare putem mobiliza pentru accelerarea urgenta a interconectarilor. Intr-o pretinsa pieta unice europene a gazului natural, este absolut ridicol ca estul continentului sa inghete fiindca Rusia isi testeaza ambitiile, in timp ce terminalele de regazificare de pe coastele Mediteranei ruginesc nefolosite, fiindca tarile riverane nu dispun de suficiente conducte de interconectare pentru a duce gazul acolo unde este cel mai mult nevoie de el. Europa trebuie sa puna pe masa mecanisme financiare inovatoare pentru accelerarea urgenta a realizarii infrastructurii de transport transfrontalier a gazului natural: obligatiunile de proiect (asa-numitele project bonds) ar putea fi o solutie scalabila. In al doilea rand, este nevoie de implementarea reala a conceptului de solidaritate prin activarea unor planuri nationale si europene preventive si de siguranta in aprovizionare pe timp de criza.
Finalmente, decizia intreruperii unor consumatori (si implicit a rasplatirii acestora fiindca s-au supus riscului de intrerupere) trebuie sa se ia din ce in ce mai mult intr-un context european, nu in unul national. Cel mai important poate, Uniunea Europeana trebuie sa-si raspunda in mod serios la o intrebare: ce rol vrem sa joace gazul natural in mixul energetic european. Daca nu suntem seriosi cu privire la intentiile noastre de decarbonizare, atunci ajungem la nivelul intregii Uniuni la situatia paradoxala cu care s-a confruntat recent Germania. Desi a declansat pe scara larga cea mai transformare a mixului energetic adoptata de vreo tara europeana, prin instalarea masiva de capacitati de productie de electricitate din surse regenerabile, Germania a incurajat concomitent carbunele (profitand de preturile mici globale si de o anumita presiune sociala), ajungand sa emita mai multe gaze cu efect de sera decat in perioada de dinaintea boom-ului regenerabilelor. Evident, recent numitul
Presedinte al Consiliului European, polonezul Donald Tusk, alaturi de ceilalti membri ai Consiliului (si in primul rand alaturi de Vicepresedintele Comisiei Europene insarcinat intocmai cu acest subiect, slovena Alenka Bratušek), va trebui sa lamureasca ce inseamna la modul cel mai concret o uniune energetica europeana. Ai putea suprareglementa achizitiile europene de gaz (presupunand ca vei reusi vreodata sa denunti contractele existente), in scopul echilibrarii puterii de negociere dintre vanzatorul monopolist si cumparatorii fragmentati fara sa ucizi arbitrajul de pe pietele centralizate europene – posibil tocmai datorita diferentelor de pret intre diferiti actori din piata? Cu alte cuvinte, piata libera sau “command and control”?
Pe langa raspunsul pe care trebuie sa il dea tuturor acestor intrebari, Romania mai trebuie sa raspunda la unele in plus. Care este modelul pe termen lung pe care vrea sa il foloseasca ca sa isi valorifice resursele domestice de gaz natural? Le poate pune in valoare scump, intr-o piata comuna (dezavantajand astfel industriile autohtone si cetatenii romani – in absenta unor mecanisme poate mai sofisticate de compensatie) sau poate incerca in continuare solutii de a evita aceasta integrare deplina, oferind astfel in mod direct resurse ieftine catre consumatorii interni. Subventionarea prin pret a resurselor autohtone pentru intreaga populatie (pe model american, rusesc, sau specific tarilor din Orientul Mijlociu) aduce cu siguranta capital politic si ar putea chiar sa echilibreze atitudinea eurosceptica pe care populatia incepe sa o aiba.
Valorificarea la pret de piata comuna pe de alta parte ar atrage investitii in noi surse, dar si o renta semnificativa pentru companii din sector; desigur, printr-o impozitare corecta, aceasta renta ar fi impartita cu statul si redistribuita atat catre populatie, cat si catre industrie (prin calea legitima a ajutorului de stat). In oricare scenariu, se impune o analiza economica serioasa si actualizata, pentru a ne asigura ca, pe termen lung, nu sunt compensati cei care au nevoie cel mai putin de compensatie (ex: vilele scumpe din Pipera care consuma gaz mult; industriile ineficiente si cu efect orizontal in economie limitat) si pentru a asigura maximizarea valorii resursei. Tentatia preturilor reglementate pentru toti consumatorii finali este una la indemana pentru multe tari europene, in ciuda dezavantajelor ei din punct de vedere etic/ economic. Tocmai de aceea, solutia este definirea la nivel european a consumatorului vulnerabil, tinand astfel cont de tendintele paralele din Statele Membre: pe de o parte o egalizare a preturilor energiei, dictata de piata unica; pe de alta parte, diferente salariale foarte mari.
Revenind strict la Romania, tinand cont de consumul industrial in cadere libera din ultimii doi ani, de utilizarea neasteptat de mica a centralelor electrice pe gaz, dar si de perspectivele unor depozite serioase de gaz in Marea Neagra, trebuie gandita o strategie clara de stimulare a consumului. Extinderea retelei de distributie (in prezent, numai o parte relativ mica din localitatile din Romania se bucura de gaz natural prin conducte); redimensionarea si modernizarea/ innoirea actualelor centrale de cogenerare de inalta eficienta si stimularea astfel a incalzirii pe gaz in sistem centralizat; dezvoltarea combustibililor alternativi in transporturi (gazul natural comprimat pentru vehicule mici; gazul natural lichefiat pentru vehiculele de marfa) – sunt numai cateva solutii posibile care trebuie analizate. Ar fi pacat sa ajungem sa ne intrebam: “Avem resurse, cui folosesc?”
Corina Murafa este expert in politici energetice cu mai multi ani de experienta in companii multinationale, organizatii internationale si think tank-uri. In prezent este consultant pentru Banca Mondiala, iar in trecut a lucrat pentru OMV Petrom (Afaceri Publice si Reglementare), Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare si Deloitte, coordonand analize internationale in politici publice si pentru Societatea Academica din Romania. Detine o diploma de Master in Politici Publice (cu specializarea in economie) de la Hertie School of Governance, Berlin, studiind anterior la Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea Bucuresti, si New York University. Opiniile prezentate in articole ii apartin in exclusivitate si nu reprezinta pozitia angajatorului sau
