Legatura dintre atentatul din Munchen si „miracolul german” al pieței forței de muncă

„Ich bin Deutscher!” a strigat teroristul germano-iranian înainte să omoare ieri, 22 iulie, 9 oameni în cartierul Olimpia Park din Munchen. Teroristul a mai strigat și alte lucruri, precum faptul că face parte din planul Hartz IV, adică din pătura săracă a societății germane. Dacă în Berlin și acum răsună „Ich bin ein Berliner”, declarația fabuloasă făcută la 26 iunie 1963 de John F. Kennedy, la Munchen, „Ich bin Deutscher!” va deschide în Germania o adevărată Cutie a Pandorei. Pe scurt: copilul sărac al unui imigrant iranian ce a primit cetățenia germană a deschis focul asupra conaționalilor săi. Pe larg, despre ce pericolele care se ascund în spatele „miracolului german”, citiți mai jos…

Cum a început miracolul german

La începutul anilor 2000, Germania a fost condusă de o coaliție de guvernământ alcătuită din verzi și socialiști. În fruntea ei a fost Cancelarul Gerhard Schroeder care a dirijat implementarea unor serii de măsuri legislative reunite sub numele de „Agenda 2010”, având scopul de a reglementa sistemul de beneficii sociale și piața muncii. Dar, în timp ce șomajul a ajuns la cele mai mici cote, un număr substanțial de cetățeni germani încă se luptă cu sărăcia.

Pe 14 martie 2003, cancelarul Gerhard Schroeder a ținut un discurs în plenul Bundestagului, încercând să explice ce înseamnă Agenda 2010. El a scos în evidență trei direcții importante pe care se axează Agenda: economia, sistemul asigurărilor sociale și poziția Germaniei pe piața de schimb mondială. Hans Eichel, ministrul de Finanțe al Germaniei, avea responsabilitatea să implementeze o serie de măsuri sociale extrem de nepopulare precum reducerea absorbției costurilor pentru tratamentul medical și reducerea drastică a pensiilor și a ajutoarelor de șomaj.

Politicienii, liderii din industrie, sindicatele, presa și societatea civilă consideră că Agenda 2010, în special Legea Hartz IV, a însemnat cea mai mare reformă a sistemului de asigurări sociale al Germaneii survenită de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.  Inclusiv liderii Bisericii Protestante și ai Bisericii Romano-Catolice au ieșit în public și și-au exprimat susținerea pentru propunerile guvernului. Dar, în timp ce partidele conservatoare și liberale precum CDU, CSU și FDP au susținut cu tărie Agenda 2010, în SPD, partidul lui Schroeder, s-a iscat o adevărată revoluție. După ce Schroeder a amenințat cu demisia dacă Agenda 2010 nu va fi adoptată, aceasta a primit în interiorul partidului un vot de încredere de 80%.

Schroeder câștigase alegerile în 2002 cu promisiunea că nu va opera reduceri în sistemul de securitate socială. Tocmai de-aceea, o mare parte din liderii SPD-ului au părăsit partidul și au fondat o nouă formațiune politică. Schroeder a sfârșit prin a-și da demisia din fruntea partidului în februarie 2004, dar a rămas la conducerea țării.

Uniunea Federală a Sindicatelor din Germania, poate cel mai influent grup din afara Bundestagului și care avea tot felul de țesături cu socialiștii, a atacat crâncen Agenda 2010, în special înainte de adoptarea Hartz IV în iulie 2004. Sindicatele nu au putut să organizeze mișcări de stradă împotriva Agendei 2010 întrucât Constituția germană interzice grevele motivate politic însă, mai multe demonstrații au avut loc în Koln, Belin și Stuttgart pe 3 aprilie 2014. Au ieșit în stradă, atunci, peste 500.000 de oameni.

Rezultatul imediat al aplicării Agendei 2010 a fost acela că numărul șomerilor a crescut la peste 5.2 milioane de oameni în februarie 2005. Schoreder a avut o ieșire publică intempestivă și a spus că firmele germane sunt puturoase că nu deschid mai multe locuri de muncă. Totuși, ăn anul 2005, rata șomajului a început să scadă simțitor iar în mai 2007, numărul șomerilor ajungea la 3.8 milioane de oameni.

Alegătorii au reacționat negativ la Agenda 2011 și la reformele Hartz IV, așa că SPD s-a dezintegrat și, la alegerile parlamentare, a obținut cel mai prost rezultat de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial: 21%. Acela a fost momentul în care CDU/CSU a preluat puterea și steaua Angelei Merkel avea să strălucească.

Ce înseamnă Agenda 2010 și Hartz IV

Atunci când a preluat în noiembrie 2005 ștafeta de la Schroeder, Angela Merkel avea să facă o declarație care a surprins la acea vreme. „Aș vrea să îi mulțumesc personal Cancelarului Schroeder pentru curajul său de a deschide ușa Agendei 2010, pentru ca sistemul nostru de ajutoare sociale să se adapteze unei noi ere.” Hartz IV, în special, a însemnat o schimbare fundamentală spre dreapta a politicii sociale, șubrezind emblema de stat socialist a Germaniei.

Începând cu anul 2005, economia Germaniei a creat 2.5 milioane de locuri de muncă, majoritatea part-time, cu perioadă determinată sau cu contracte temporare. Această creștere a redus rata șomajului cu 5%, ajungând la minimul istoric de 5.3%!

Pentru a explica „miracolul german” se face mereu referire la aceste reforme structurale ale pieței forței de muncă. În anul 2002, Comitetul Hartz, condus de Peter Hartz, fostul director de resurse umane de la Volkswagen, a avansat 4 seturi de reforme pentru a întări piața forței de muncă și activitățile ce au legătură cu găsirea unui loc de job. Tot acest proces legislativ a fost acompaniat de tot felul de lupte de culise. Agenda 2010 a fost ideea lui Peter Hartz condamnat pentru dare de mită sindicatului angajaților al celor de la Wolkswagen simultan cu introducerea acestor politici sociale.

• Hartz I (ianuarie 2003) le oferea angajaților part-time drepturi similare cu cele ale angajaților full-time cu scopul de a face mult mai atractive locurile de muncă temporare, pentru a fi acceptate de societate. Hartz I le-a facilitat șomerilor traininguri pentru reconversie profesională dar le-a impus solicinanților pentru un loc de muncă să facă dovada, în cazul unui refuz, că oferta primită nu era rezonabilă. Hartz I a eliminat durata maximă pentru locurile de muncă cu jumătate de normă.
• Hartz II (aprilie 2003) a redefinit cadrul acordării ajutoarelor de șomaj, în special cât poate o persoană să câștige la locul de muncă dar să primească, în același timp, și ajutoare sociale. Denumirea birourilor de șomaj a fost anglicizată. Nemții aveau acum „Job Centers” iar pentru angajații cu jumătate de normă existau „Minijobs”. Minijoburile se referă forme de angajare cu jumătate de normă pentru locuri de muncă retribuite cu salarii mici. Acestea existau și înainte de Hartz II, dar acest pachet legislativ a crescut pragul salarial minin de la 325 de euro la 400 de euro. Hartz II a mai creat și așa zisele midijoburi, unde pragul minim salarial era de 800 de euro. Cei angajați la un minijob nu achitau contribuții la bugetul asigurărilor sociale. Contribuția angajatorului, însă, pentru un minijob era mai mare decât cea pentru un loc de muncă normal. Lucrătorii la minijoburi nu erau obligați să presteze la asigurările de șomaj iar prestația la pensie era opțională, rata fiind de 4.9% din salariu. Minijobul nu îi conferea angajatului dreptul la asigurprile de sănătate iar angajatorul nu avea nicio contribuție. Hartz II a mai creat posibilitatea ca o persoană să treacă de la statutul de șomer la cel de antreprenor (compania cu un singur angajat).
• Hartz III (ianuarie 2004) a restructurat toată birocrația sistemului de acordare a ajutoarelor sociale. Biroul Federal al Forței de Muncă a fost transformat în agenție, punând accentul pe funcția sa de a-i ajuta pe șomeri să își caute de muncă. Condițiile pentru a beneficia de ajutoarele de șomaj au fost înăsprite. Perioada de contribuție la bugetul asigurărilor sociale pentru a beneficia de ajutor de șomaj a scăzut pentru un angajat de la 12 luni din 36 la 12 luni din 24.
• Hartz IV a fost cel mai radical pachet legislativ. El a combinat două forme de asistență într-una singură. Prima formă se referea la ajutoarele sociale acordate pentru șomajul pe termen lung (Arbeitslosenhilfe) și care îi ajuta pe cei a căror asigurare de șomaj expirase. A doua formă de asistență presupunea acordarea unui venit minim șomerului. Atunci când cele două forme au fost combinate în alocația Hartz IV (Arbeitslosengeld II), cei care voiau să beneficieze de acești bani trebuiau să semneze un contract de integrare cu Agenția Federală a Forței de Muncă. Hartz IV a centralizat toate aceste ajutoare sociale la Agenția Federală a Forței de Muncă și nu la birourile regionale pentru a-i încuraja pe oameni să se reîntoarcă în câmpul muncii, punând presiune pe șomeri să își găsească mai repede un serviciu. Pentru cei a căror asigurare socială expirase, situația financiară s-a înrăutățit considerabil în temeiul noului sistem. Hartz IV a creat, de-asemena, un program nou pentru inserția șomerilor în sistemul non-privat, cunoscut în Germania sub denumirea de ein-euro-jobs și care oferă locuri de muncă răsplătite cu 1 euro pe oră în interesul public, în timp ce șomerul continuă să primească alocația Arbeitslosengeld II.

Nu a existat nicio reformă legislativă care să schimbe Germania atât de profund precum a făcut-o Agenda 2010

Hartz IV a marcat puternic societatea germană. Hartz IV înseamnă marginalizarea acelui segment al populației care se simte mereu exclusă. Hartz IV a devenit sinonimul sărăciei și al milei. Până și în dicționarul german și-a făcut loc cuvântul „hartzen” care înseamnă „prea leneș pentru a-și găsi de muncă”.

Agenda 2010 încă este controversată. În spațiul public există două aserțiuni legate de acest pachet legislativ. „A salvat țara” este prima. „A divizat țara” este a doua afirmație.

La o primă analiză, rata șomajului a rămas constantă. În 2015 se stitua în jurul valorii de 7%. Oferta de locuri de muncă a crescut iar gradul de subocupare a scăzut. Numărul celor care beneficiau de ajutoare sociale din clasa Hartz IV a scăzut de la 5.4 milioane (anul 2006) la 4.3 milioane (anul 2015).

Problemele apar în profunzime. Agenda 2010 este criticată pentru că noile locuri de muncă au apărut în afara sistemului de asigurări sociale. Partea proastă a „miracolului german” este că această țară are un procent de locuri de muncă part-time (25%) peste media europeană.

Asta înseamnă că participarea forței de muncă este scăzută, chiar dacă productivitatea este ridicată. Numărul joburilor cu contracte de jumătate de normă este în creștere iar cel al angajaților cu jumătate de normă s-a dublat în ultimii ani. Peste 7 milioane de locuitori sunt angajați la un „mini-job”, fapt ce nu îi oferă angajatului acces la asigurările sociale sau la cele pentru sănătate. Acest segment al forței de muncă este transformat, pe zi ce trece, într-unul precar, cu salarii mici. Astfel de forme de angajare nu oferă protecție în fața unor riscuri fundamentale. Contribuie, însă, la instituționalizarea unor circumstanțe de viață mizerabile.

Agenda 2010 nu a fost doar o reformă politică. A simbolizat modul în care Germania a știut să își trateze cetățenii și a fost un instrument disciplinar. Până și angajații care au activat la același loc de muncă mai mulți ani ajung să primească o pensie relativ mică. Unii ajung să devină dependenți de sistemele de caritate precum băncile alimentare. Nu este o coincidență că acest sistem a cunoscut o explozie exact din momentul în care a fost adoptată Agenda 2010.

Reformele Hartz IV au schimbat modul de a gândi al germanilor. Șomerii și-au accelerat căutările pentru un loc de muncă și au făcut concesii salariale uriașe în timpul interviurilor de angajare.

În spatele scenei, societatea nu reprezintă întotdeauna idealul prefigurat de politicieni. Spre exemplu, rata șomajului arată o serie de discrepanțe importante în landurile Germaniei. În estul Germaniei este de două ori mai mare decât în vest. În Baden-Württemberg, rata șomajului era în 2015 la 4.2% în timp ce în Mecklenburg – vestul Pomeraniei – ajunsese la 12.3%. Cetățenii cu un trecut migraționist sunt cei mai afectați de șomaj. Riscul de sărăcie al acestei categorii de oameni a ajuns la 26.8%, de două ori mai mare decât media raportată la întreaga populație.

Agenda 2010 este un exemplu pentru cum austeritatea poate genera consecințe nedorite. Unul dintre acestea este creșterea nivelului de sărăcie în rândurile copiilor. În vestul Germaniei a ajuns la 13.7% în timp ce, în est, a ajuns la 23.5%. În iulie 2014, 1.64 milioane de copii cu vârsta sub 15 ani depindeau de beneficiile Hartz IV.

O altă problemă este creșterea lentă a sărăciei în rândurile bătrânilor. În anul 2013, peste 500.000 de cetățeni germani având peste 65 de ani erau săraci. În această categorie domină femeile din Germania de Vest care trebuie să își gestioneze viața de zi cu zi în funcție de un venit mediu de 391 de euro pe lună.

În Germania, numărul populației în vârstă care continuă să muncească și după ce a ieșit la pensie este în continuă creștere. procentul a ajuns la 5%. Paradoxal, rata șomajului în rândul populației la sfârșit de carieră s-a dublat în ultimii 20 de ani.

I-a ajutat pe cei săraci salariul minim pe economie?

Alegerile din anul 2014 au adus la conducerea Germaniei un guvern de coaliție format din CDU/CSU și SPD. Una dintre cerințele socialiștilor a fost introducerea salariului minim pe economie, fapt ce demonstrează ambivalența legislației germane. Introdus de la începutul lui 2015, salariul minim pe economie a fost fixat la 8.50 de euro pe oră.

Evident, au apărut și o serie de efecte negative, precum reducerea locurilor de muncă și mania pentru birocratizare. De la salariul minim sunt numeroase excepții. Șoferii de tir, spre exemplu, nu se încadrează. Pe de altă parte, în Germania s-a făcut un lobby puternic pentru ca salariul minim să fie ocolit. Rezultatul? Ocuparea forței de muncă nedeclarate este în creștere în economia informală.

Până acum, Germania nu a învățat lecția predată în 2011 de Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. Raportul final a criticat Germania în 37 de situații care definesc politica aplicată pieței muncii iar beneficiile acordate în baza Hartz IV au fost aspru criticate pentru că nu asigură un standard rezonabil de viață.