Mapamondul intra intr-o noua era a marilor proiecte de infrastructura. Tarile G-20 sunt plina mobilizare a sectorului privat pentru a investi miliarde de euro in proiecte energetice, gazoducte, viaducte, sisteme electrice si de transport al apei, drumuri si cai de transport multimodale.
Toate aceste tari vor sa cheltuiasca anual intre 6 si 9 trilioane de euro, adica aproape 8% din PIB-ul global. Este cel mai mare boom investitional din istoria omenirii. Geopolitica, goana dupa cresterea economica, competitia acerba pentru acapararea a cat mai multor piete de desfacere si acumularea a cat mai multor resurse naturale sunt factorii care determina fonduri uriase de bani pentru a finanta proiecte de infrastructura la scara larga. Ne aflam, asadar, in pragul unei explozii de investitii in infrastructura, insa liderii mondiali si marile institutii de creditare par sa nu fi invatat lectiile costisitoare din trecut.
Investitiile in infrastructura, daca sunt dirijate asa cum trebuie, pot sa serveasca unor nevoi reale – alimentare cu hrana, apa sau energie. Dar, daca explozia acestor proiecte nu este coordonata si nu se va tine cont nici de emisiile de carbon si nici de alti factori care ar putea sa dauneze mediului, investitorii vor fi tentati sa capitalizeze veniturile si sa trimita pierderile spre a fi acoperite de platitorii de taxe.
Majoritatea noilor proiecte de infrastructura despre care se vorbeste in ultimii ani au la baza, in primul rand, ratiuni geopolitice. Din 2000 si pana in 2014, PIB-ul mondial s-a dublat si a ajuns la 75 de trilioane de dolari. Tarile din G7 si-au vazut cota din aceasta cifra scazand de la 65% la 45%. Arena internationala se rebalanseaza. SUA isi fac griji din cauza aparitiei unor noi jucatori in teren, precum Banca de Investitii in Infrastructura a Asiei, o institutie ce este controlata de China. Institutiile coordonate de Vest, precum Banca Mondiala si Banca de Dezvoltare a Asiei, isi extind agresiv operatiunile de investitii in proiecte de infrastructura si sunt deschise la o schimbare de paradigma.
Tarile G-20 sunt in plin proces de accelerare pentru a lansa noi mega proiecte in speranta ca vor creste intr-un ritm mai alert cresterea economica la o medie de 2% anual pana in 2018. OECD estimeaza ca este nevoie de inca 70 de trilioane de dolari pana 2030 pentru a fi alocati in infrastructura iar cheltuiala medie anuala este de 4.5 trilioane de dolari. Aceste proiecte de infrastructura au si cateva tinichele agatate, pentru ca vin la pachet cu coruptie si cu cresterea datoriei publice care poate sa devina, la un moment dat, nesustenabila.
Marii finantatori ai acestor proiecte sunt fondurile mutuale, companiile de asigurari, fondurile de pensii si fondurile care administreaza datoriile suverane ale statelor. Aceste institutii controleaza active in valoare de 93 de trilioane de dolari.
Intotdeauna, atunci cand a fost vorba despre parteneriate public-private, se pune problema unui randament competitiv al investitiei. Investitorii privati cauta sa isi sustina rata de renatbilitate a investitiilor pe care pe aloca prin surse de venit garantate de stat si prin asigurarea ca legile si reglementarile nu le ataca profiturile. Riscul este ca lupta investitorilor pentru profit va submina binele public.
