Istoria se repeta pentru Schauble: de unde i-a venit ideea de a-i impune Greciei sa gajeze active de 50 de miliarde de euro

Wolfgang Schauble a fost cel mai indarjit oponent al ramanerii Greciei in zona euro. Comentariile sale au impartit in doua taberele in timpul negocierilor pentru acordarea Greciei celui de-al treilea ajutor financiar.

Criticii lui Wolfgang Schauble il considera un tehnocrat fara mila. Punctul cheie al intelegerii financiare dintre creditori si Grecia si care a scandalizat lumea economica a fost propunerea lui Schauble ca guvernul Tsipras sa puna gaj pe un fond de active in valoare de 50 de miliarde de euro si care sa fie la dispozitia creditorilor in situatia in care Grecia nu si-ar onora datoriile. Stretegia lui Schauble nu are nicio legatura cu Grecia.

In urma cu 25 de ani, in timpul verii anului 1990, Schauble a reprezentat Germania de Vest in negocierile privind termenii reunificarii cu Germania de Est. Doctor in Drept, Schauble era ministrul Afacerilor Interne si unul dintre cei mai apropiati sfatuitori ai cancelarului Helmut Kohl. Situatia economica din RDG-ul comunist nu era foarte diferita fata de Grecia, atunci cand Syriza a preluat puterea. Germania de Est tocmai organizase primele alegeri libere din istorie, la cateva luni de la caderea Zidului Berlinului si unii delegati ai RDG-ului visau la un nou sistem politic, la o “a treia cale” intre piata deschisa a Vestului si sistemul socialist al estului. Nimeni nu avea, insa, nicio idee, despre cum isi va achita Germania de Est datoriile.

Germania de Vest avea pe masa atat banii cat si planul de actiune. Toate activele de stat ale Germaniei de Est trebuiau sa fie absorbite de Germania de Vest si, apoi, demarat urgent o operatiune de privatizare pentru a fi vandute investitorilor privati pentru ca banii obtinuti sa fie alocati reconstructiei Germaniei de Est. Cu alte cuvinte, Schauble si echipa lui voiau un colateral, exact ca in cazul Greciei.

La acel moment, toate companiile RDG-ului, ca era vorba de statii de benzina sau alimentare, erau detinute de Treuhand, o institutie infiintata de cativa dizidenti est-germani pentru a opri orice actiune de vanzare a vreunui activ de stat bancilor Germaniei de Vest. Misiunea acestui fond era ca toate conglomeratele economice, toate companiile si magazinele sa se transforme in institutii private pentru a fi parte din economia de piata.

Lui Schauble nu ii pasa ca dizidentii au planuit sa vanda actiuni populatiei Germaniei de Est, un concept care s-a aplicat si in Rusia si a condus catre aparitia oligarhilor. Dar lui Schauble i-a placut ideea existentei acestui fond de investitii pentru ca opera in afara ariei de guvernare. Desi, tehnic, apartinea de ministerul Finantelor, publicul il percepea ca pe o agentie independenta. Chiar si inainte ca Germania sa se uneasca in octombrie 1990, Treuhand era in mainile Germaniei de Est.

Pentru ca scopul a fost privatizarea cat mai rapida a activelor de stat, Treuhand a devenit, pentru populatia Germaniei de Est, fata urata a capitalismului. In anii ’90, fondul de investitii devenise o cloaca plina de coruptie. Agentia a luat asupra sa vina pentru ce se intampla in Germania de Est. CDU, partidul lui Kohl si al lui Schauble, a fost reales in anii ce au urmat unificarii, dar altii au platit cu pretul vietii. Detlev Karsten, unul dintre presedintii Treuhand, a fost impuscat mortal de teroristi de stanga.

Scopul fondului de investitii a fost diferit de perceptia populara. Ar trebui sa insemne un semnal de alarma pentru Schauble si restul Europei. Vanzarea activelor fostului RDG pentru un profit maxim a fost o misiune foarte dificila. Aproape toate activele de valoare reala precum bancile sau companiile din sectorul energetic fusesera, deja, acaparate de companiile din Germania de Vest. Cu cateva zile inainte de introducerea marcii Germaniei de Vest, economia Germaniei de Est se facuse praf. La fel ca Grecia, fostul RDG avea nevoie de un program urias de asistenta financiara. Totul s-a petrecut in mare secret. Kohl si Schauble au pus deoparte 100 de miliarde de marci germane pentru a servi ca un colac de salvare economiei RDG-ului. Totul s-a aflat cativa ani mai tarziu.

In conditiile in care salariile si pretul materiilor prime urcasera pana la cer, economia Germaniei de Est a plonjat in abis iar Treuhand nu mai putea sa isi valorifice activele. Dupa cateva luni, Treuhand incepuse sa inchida o serie de companii si sa puna pe liber o groaza de angajati. Intr-un final, fondul de investitii a obtinut 34 de miliarde de marci germane, dar a pierdut peste 100 de miliarde!

Treuhand a pierdut miliarde de euro pentru ca a continuat sa plateasca salariile angajatilor din Est in scopul de a mentine in viata niste fabrici care nu mai erau viabile din punct de vedere economic. Kohl si Schauble nu erau economisti, ci politicieni care, in vara anului 1990 voiau sa fie realesi. Asa ca au popmpat miliarde de marci germane intr-o economie care se prabusea. Si aici, paralela cu Grecia se opreste: atunci, politicienii puteau impune austeritatea pana la o anumita limita.

Una dintre lectiile pe care Schauble a invatat-o si care il influenteaza, acum, in deciziile pe care le ea, este aceea ca daca actionezi in conformitate cu ceea ce crezi, chiar daca deciziile tale nu sunt perfecte din punct de vedere economic, tot poti castiga in inimile electoratului. De-aceea Schauble reactioneaza in acest fel in cazul Greciei, intrucat propriul sau electorat il forteaza sa procedeze asa. Nu e ca si cand nu ii pasa de poporul Greciei, dar vrea sa le arate oamenilor care cred in el ca nu ii pasa intrucat vede in acest lucru un avantaj politic.

Schuable ar fi trebuit sa mai invete din istorie inca o lectie. Ca Treuhand a avut efecte economice si psihologice catastrofale. Chiar daca agentia era condusa de germani, populatia din Est o vedea ca pe o forta de ocupatie. Iar Schauble, desi vrea sa para un contabil si un om de finante sobru, pana la urma, tot politician este, dar unul care repeta greseli din trecut.