Știm deja cu toţii că galionul scoţian a rămas englez. La capătul a doi ani şi jumătate de campanie pentru referendumul din 18 septembrie 2014, care a mobilizat toată suflarea simpaticei Alba (vechiul nume al Scoţiei), refuzul părăsirii Regatului Unit s-a jucat la mustaţă, aproape, şi aproape că a fost deja uitat.
Au fost 55 de procente care s-au ţinut cu dinţii de Albion, de o Londră care, totuşi, s-a trezit doar în ultimul ceas: raţiunea a învins pasiunea, spre eventuala ciudă a unei Jane Austen care s-ar învârti în mormânt, dacă ar şti, şi logica acelor trei sute de ani în care Scoţiei i-a fost bine cu Marea Britanie, în Marea Britanie, a învins, cum spuneam, pasiunea adevărată nu doar a partizanilor Da-ului, Da-ului independenţei, 45 de procente, ci şi a unor fani veniţi din toată lumea cu această ocazie.
Am luat şi eu drumul Scoţiei în acele zile, şi am fost la fel de dezamăgită ca tot restul avionului când, la aterizarea în Glasgow, telefonul portabil mi-a urat “Welcome in United Kingdom”.
Citeam cu toţii ziare şi reviste care analizau acest fabulos meci al secolului, Scoţia-Marea Britanie, şi, dacă jumătate din avion era plină cu votanţi, cealaltă era constituită de indivizi care considerau că vor asista la un moment istoric. Ceva similar discursului de investitură al lui Barack Obama, dacă doriţi. Ar fi putut fi. Dar nu a fost.
Și am să încerc să dau detalii, pentru a nu mă face greşit înţeleasă: adevărata miză a referendumului nu a fost separatismul sau secesionismul, nici măcar independenţa, ci posibilitatea ca măcar o dată în istoria ei, mai lungă de o jumătate de secol totuşi, Uniunea Europeană să decurgă nu după tratate sau decizii în spatele uşilor închise, ci după referendumuri. Guvernată de referendumuri, realizaţi ce fabuloasă jurisprudenţă am fi avut la nivel de UE? Ce minunată luptă juridică ar fi urmat, pentru a demonstra că a venit timpul ca Uniunea să ţină cont de ceea ce doresc popoarele ei, să înceteze “joaca de-a neo-liberalismul decomplexat”.
Sintagma ultimă este un comentariu pe Facebook. Nu întâmplător. Realitatea, încă o dată şi pentru a nu ştiu câta oară în ultimii zece ani, nu mai sare din ziare, din televizoare, din tratate, ci din relaţiile interumane. Că ele se desfăşoară într-un bar sau pe reţelele de socializare. Din ziare reieşea, mai tot timpul, că Glasgow şi Edinburgh ar fi teatrul unor violente lupte de stradă. Nici vorbă. Atât Glasgow, cât şi Edinburgh, erau la fel de liniştite ca şi peisajele care le despart, de-a lungul a 70 de kilometri. Raţiune. Zile de lucru. Viaţa a existat înainte de referendum şi ea a continuat imediat a doua zi.
Doar că ea are dimensiuni şi parametri pe care noi, cei de pe Continent, cum ne spun ei, nu le sesizăm. Pentru noi lucrurile sunt foarte simple, foarte reduse la ecuaţii cu o singură necunoscută. Scoţienii însă trăiesc în ritmul unei fantastice demonstraţii de geometrie. Simple în complexitatea ei. Am intrat în seara care a precedat referendumul, 17 septembrie, într-unul din barurile care se află pe Canongate, strada din prelungirea Royal Mile, nu foarte departe de Parlamentul scoţian din Holyroad. The Kilderkin. “Wifi? No way never”. Mi-a plăcut. Simplitate. Umilinţă. Cer un whisky.
A fost plătit cu …mai mult de zece minute de discuţii şi întrebări: afumat sau nu, aromat sau nu, aromat cu ce, în ce procentaj, ce vechime, ce regiune, mai amar sau nu, ca sa-mi dea senzaţia de ce anume…Exasperată, spun “domne, în Franţa beau Jack Daniels sau Balantines!”. Tipul, imperturbabil, îmi răspunde: “acela nu e whisky. Aici nu sunteţi în Franţa”. Trec în revistă biblioteca de băuturi: niciuna nu avea nume cunoscut. Am luat ce a dedus el din parametrii mei, cu măsura lor, un fel de ţol, şi a fost …minunat. Croit pe măsura papilelor mele gustative. Cam aceasta ar fi prima lecţie scoţiană: important este să nu accepţi orice ţi se dă sau ce este considerat de alţii ca fiindu-ţi potrivit, ci ceea ce ţi se potriveşte cu adevărat. Marea Britanie, Uniunea Europeană, Statele Unite, Uniunea frontalieră euroasiatică, dacă vreţi, pot fi potrivite unui stat în măsura în care ceea ce îi dă şi ceea ce primeşte corespunde nu unui şablon, ci unei aşteptări şi necesităţi comune. Dar nu atotcuprinzătoare.
A doua lecţie, în ciuda unui referendum care nu a dus la desprindere, este cea al unui exerciţiu democratic impecabil, realizat în calm, profesional. “Este posibil să implementezi o consultare prin referendum asupra viitorului unui popor fără ca forţe armate sau de poliţie să pună presiune pe populaţie. Acest exerciţiu este democraţia adevărată şi este o specificitate europeană”, scrie jurnalistul francez Fabrice Pozzoli-Montenay pe pagina sa Facebook. Sau ar trebui să fie, adaug eu. Tot el adaugă: “scoţienii au obţinut deja garanţia unor privilegii suplimentare în gestionarea teritoriului lor. Să scuturi cocotierul dă rezultate”. Este cazul şi pentru irlandezi şi galezi. În fine, “excelenta campanie a Da-ului, purtată magistral de premierul scoţian Alex Salmond, a evidenţiat dispreţul clasei politice londoneze. Elitele pariziene ar trebui să fi învăţat ceva…”
Ei bine, Alex Salmond şi-a dat demisia din postul de prim ministru şi din cel de preşedinte al Partidului Naţionalist Scoţian. Însă exemplul campaniei sale ar trebui urmat nu doar de elitele pariziene ci şi de elitele europene. Ce-ar fi ca viitorul UE să fie decis prin referendumuri? Doar aşa, cât să simţim că vocea noastră contează? Până la urmă, viitorul încă nu este scris pentru englezi. Practic, în acest moment singura fără puteri este Londra. Anglia, în sine. Doar ea mai depinde total de Westminster, căci scoţienii, galezii, irlandezii, s-au trezit în 19 septembrie ceva mai bogaţi în putere de decizie. În independenţă practică. Va urma oare Londra? Sau Bruxelles?
