In urma cu 40 de ani, pe 25 iulie 1974, Comitetul Judiciar recomanda ca cel de-al 37-lea presedinte al SUA, Richard Nixon, sa fie pus sub acuzare si sa fie revocat din functie. Nixon a ajuns in aceasta situatie din cauza scandalul Watergate. Pe 17 iunie 1972, la sediul Partidului Democrat, un grup de barbati era arestat iar acestia erau acuzati de o serie de infractiuni. Nixon a negat amestecul sau, dar o serie de membri ai staff-ului sau erau bagati pana la gat intr-o serie de operatiuni ilegale de interceptari si misiuni sub acoperire.
Acolitii lui Nixon, la ordinul presedintelui, au hartuit o serie de grupuri de activisti si politicieni, folosindu-se de FBI, CIA si de la IRS. Investigatiile acestui scandal au scos la iveala multiple abuzuri comise de administratia Nixon totul culminand cu demisia presedintelui in data de 9 august 1974. A fost pentru prima si singura data cand un presedinte al SUA a parasit fotoliul prezidential dandu-si demisia.
Nixon era speriat de expertii in sondaje care ii spuneau ca nu va castiga alegerile. Ca sa isi consolideze pozitia, el a constituit Comitetul pentru Realegerea Președintelui, organism prin care oamenii lui Nixon au atras milioane de dolari necesare unei campanii impresionante de realegere, in 1972. Desi era clar, insa, pentru toata lumea, ca democratii vor pierde, oamenii lui Nixon au vrut sa isi ia niste masuri de siguranta extra.
Frank Willis era paznic la complexul de birouri al hotelului Watergate, situat in Washington D.C. In dimineata zilei de 17 iunie 1972, paznicul a observat prezenta unei bande adezive aplicata pe inchizatoarea unei usi aflate intre casa scarilor si parcarea subterana. Frank credea ca femeia de serviciu a uitat-o, asa ca a indepartat banda. Numai ca, mai tarziu, a observant ca cineva pusese din nou o banda adevziva galbena in acelasi loc. Asadar, a chemat politia metropolitana care a arestat cinci persoane gasite in birourile Partidului Democrat, aflat in opozitie la acea vreme. Cei cinci patrunsesera prin efractie pentru a repara niste dispozitive de ascultare plantate in timpul unei alte spargeri si pentru a fotografia niste documente secrete. Intr-un carnetel in care isi tinea notitele unul dintre cei cinci arestati se afla si numele lui Howard Hunt, un functionar de la Casa Alba, care era angajat ca sef al securitatii Comitetului pentru Realegerea Presedintelui. Asa a inceput totul.
Legatura dintre spargerea de la Watergate si Comitetul pentru Realegerea Președintelui a contribuit la cresterea amplorii pe care acest caz a luat-o si, implicit, la cresterea mizei sale politice. In loc ca totul sa se termine odata cu condamnarea celor implicati, ancheta ajunge in Senatul American. Cu trecerea timpului, tot mai mulți angajați ai Casei Albe sunt chemați in fata comisiei senatoriale, conduse de senatorul Sam Ervin.
Haldeman, Mitchell, Ehrilchman si John Dean constientizau ce impact mediatic va avea aceasta poveste, asa ca au vrut sa le cumpere tacerea celor cinci spargatori. Li s-a promis ca vor fi amnistiati de presedinte. NUmai ca John Dean “a tradat” si a ales sa coopereze cu Comisia Senatoriala, descriind Casa Alba ca un loc profund implicat in acoperirea scandalului Watergate. Dean l-a acuzat pe Nixon ca stia de aceste manevre inca din septembrie ’72, in conditiile in care presedintele afirmase ca era la curent din martie ’73.
Pe data de 30 aprilie 1973, Nixon este forțat sa ceara demisia a doi dintre cei mai importanti colaboratori, Haldeman si Elrichman; amandoi vor fi judecati si trimisi după gratii. Totodata, il concediaza si pe consilierul sau John Dean, care depusese marturie în fața Senatului cu putin timp in urma si care a devenit un martor cheie impotriva lui Nixon insusi.
Pe 16 iulie 1973, Alexander Butterfield, un fost oficial al Casei Albe, a depus marturie in fata Comisiei Ervin, afirmand ca Nixon si-ar fi inregistrat conversatiile din Casa Alba pentru o perioada de timp ce include si momentul declansarii scandalului Watergate. Archibald Cox, seful investigatiei, si-a dat seama ca Nixon nu ii daduse toate inregistratile. Evident, Nixon a refuzat, atunci cand i s-a solicitat. Judecatorul John Sirica i s-a adresat direct lui Nixon si i-a spus ca vrea sa asculte casetele. Nixon a respins ordinul, adirmand ca presedintele SUA este imun oricarui ordin judiciar.
Atunci cand Curtea de Apel a admis cererea judecatorului Sirica, Nixon a sugerat ca aceste casete sa fie ascultate de senatorul John Stennis din Mississippi. Evident, casetele erau unele editate de oamenii lui Nixon. Cox a refuzat aceasta propunere. Atunci, Nixon i-a cerut Procurorului General Richardson s ail concedieze pe Cox. Richardson, dupa ce a dat asigurari in fata Congresului ca procurorul de caz va fi lasat sa isi duca investigatia pana la capat, si-a dat el insusi demisia. Nixon l-a concediat apoi pe adjunctul procurorului general, William Ruckelshaus, care, la fel, a refuzat s ail dea afara pe Cox. Acesta a fost, totusi, concediat, de Robert Bork, Avocatul General. Actiunile din ziua de 20 octombrie 1973 au fost numite “Masacrul de Sambata seara”.
Nixon a fost, in sfarsit convins sa ii dea inregistrarile lui Sirica si apoi l-a numit pe Leon Jaworski in functia de Procuror al Texasului, pentru a-l succede pe Cox. Nixon a dat asigurari ca Jaworski nu va fi obstructionat. Problema casetelor, insa, a scapat de sub control. Doua presupuse conversatii nu se regaseau iar pe o alta caseta lipseau 18 minute. Pe 7 decembrie 1973, secretara lui Nixon a spus ca nu e decat un accident, dar expertii in electronic au afirmat ca pe caseta se operasera cinci taieturi.
Nixon a fost una dintre cele mai fascinante figuri ale secolului 20. Lunga sa cariera in politica a inceput in 1947 atunci cand a fost ales ca membru in Camera Reprezentantilor. In 1952, Dwight Eisenhower il alegea in functia de vice-presedinte, urmand sa activeze in acest fotoliu timp de 8 ani de zile. Primul mandat de presedinte al SUA l-a castigat pe 20 ianuarie 1969. Mai tarziu, in acel an, Nixon tinea un discurs celebru: “Tacerea Majoritatii”. Nixon sustinea interventia SUA in Vietnam pe seama faptului ca americanii care nu comentau pe marginea acestui subiect ii sustin programul si politica externa. Nixon a fost reales in 1973, dar norii scandalului Watergate se adunau.
Richard Nixon a tinut trei discursuri pe tema scandalului Watergate. Cel de-al treilea a fost si cel mai memorabil, tinut pe 24 aprilie 1974.
M-am gandit multe ore in ultimele saptamani gandindu-ma la ce o sa le spun americanilor. […] Timp de 9 luni, pana pe 3 martie 1973, am fost asigurat de catre cei care au condus ancheta acestui scandal ca nimeni de la Casa Alba nu a fost implicat. Pe 6 martie am solicitat ca toate materialele pe care le aveam – 19 inregistrari ale convorbirilor mele si peste 700 de documente de la Casa Alba sa fie predate Comitetului.
Ultimele zile ale lui Nixon in calitatate de presedinte al SUA au fost marcate de decizia Comitetului Judiciar, care a votat trei din cele patru capete de acuzare la adresa lui Nixon. Acesta si-a primit lovitura de gratie in momentul in care a trebuit sa predea si restul casetelor cu inregistrarile conversatiilor presedintelui de la Casa Alba. Una dintre ele a fost dovada ca Nixon a participat la musamalizarea scandalului Watergate chiar din data de 23 iunie 1972, demonstrand ca Nixon era la curent cu mult timp inainte de momentul martie 1973.
Pe 8 august 1974 Nixon tinea un discurs televizat in care isi anunta demisia. A doua zi, dimineata, si-a luat la revedere de la staff-ul sau si i-a trimis demisia semnata lui henry Kissinger, secretarul de stat.
Gerald Ford a devenit cel de-al 38-lea presedinte al SUA dup ace Nixon a demisionat pe 9 august. A fost primul presedinte al SUA care a ocupat aceasta pozitie fara sa fie ales de electorat. Ford a ramas in istoria Americii ca omul care l-a iertat pe Nixon, o decizie controversata care si astazi starneste discutii.
Watergate a avut implicatii profunde in SUA. Lista celor condamnati a fost una lunga. Imediat dupa Watergate s-au facut o serie de reforme privind finantarea campaniilor politice. Richard Nixon si-a lasat o amprenta puternica asupra presedintiei americane. Prima demisie din istoria SUA a unui presedinte va ramane in istorie ca un monument grotesc inchinat subterfugiilor si abuzului de putere.
