Cum a vrut J. Rockefeller sa il distruga pe JP Morgan si intriga uneia dintre cele mai importante legi economice din istoria SUA

Legea bancara a anului 1933, cunoscuta si sub numele de Actul Glass-Steagal, a separat bancile comerciale de cele de investitii, a instituit depozitele de asigurare Federale, a plafonat dobanzile la cererile de depozite si a reorganizat Rezerva Federala.

Actul Glass-Steagall a fost explicat ca fiind o masura de interes public desemnata sa rectifice problemele din sistemul bancar si sa combata imediatele crize bancare. Acesta a aparut dupa Investigatia Pecora, o ancheta care a inceput la 4 martie 1932 si a fost initiata de Comitetul Senatorial pentru Banci si Moneda al SUA pentru a cerceta cauzele marelui crah al bursei de la Wall Street, din 1929. Numele de Pecora se refera la seful consiliului care a condus investigatia, Ferdinand Pecora.

Institutiile de credit care combinau bancie de depozit si bancile de investitii erau mai sigure decat bancile de depozit fara afiliati. Separarea, insa, a bancilor comerciale de cele investitionale si aparitia Actului Glass-Steagall s-au petrecut ca urmare a rivalitatii dintre miliardarii JP Morgan si John Rockefeller intrucat grupul bancar condus de Rockefeller dorea, printre altele, sa ridice costul rivalilor sai, House of Morgan si sa detina suprematia si in lumea bancara.

Sustinatorii Actului Glass-Steagall demonstrau ca a separa bancile comerciale de cele de investitii ar creste siguranta si ar reduce conflictele cu interesele clientilor. Multe valori mobiliare, precum actiunile si obligatiunile sunt mult mai putin riscante decat imprumuturile. Investitiile in valorile mobiliare sunt mai lichide si mai transparente. Lichiditatea permite bancilor sa isi rebalanseze cu usurinta portofoliile si sa evite retragerile masive.

In afara guvernului Federal, familia Rockefelller si grupul condus de JP Morgan erau cele mai importante entitati politice si economice ale SUA. House of Morgan si Rockefellerii controlau sectiuni intregi din economia SUA.

Intr-o era a campaniilor nelimitate pentru fonduri, aceste grupuri puteau foarte usor sa construiasca sau sa distruga cariera unui politician. In 1933, investigatia Pecora a dezvaluit lista preferata a lui JP Morgan, alcatuita din persoane care au primit actiuni la preturi sub nivelul pietei. Pe aceasta lista era trecut si numele unui fost presedinte, a secretarilor trezoreriilor ambelor partide, presedintele Comitetului National Republican, presedintele Comitetului National Democrat si multi alti politicieni si oameni de afaceri.

Firmele lui Rockefeller aruncau sute de mii de dolari sub forma de donatii in campaniile electorale. Mark Hanna era unul dintre oamenii de casa ai Rockefellerilor. Un alt politician, prieten al Rockefellerilor era Nelson Aldrich, senator al Rhode Island. Averea sa a crescut in treizeci de ani de cariera de la 50.000 de dolari la 12 milioane de dolari.

Legatura lui Aldrich cu Rockefellerii a inceput pe plan politic si financiar, dar a devenit si familiala atunci cand, fata sa Abby s-a maritat cu John Rockefeller. Prin intermediul lui Aldrich si al altor bancheri de la New York, familia Rockefeller a pus umarul la crearea Rezervei Federale a Americii. Aldrich a condus Comisia Nationala Monetara in 1910 care a emis Planul Aldrich si care a fost piatra de temelie a Sistemului Rezervei Federale.

Averea si puterea familiei Rockefeller proveneau din afacerea de familie Standard Oil, dar s-au extins apoi in alte industrii si in sectoriul bancar. Puterea celor de la House of Mogan nu provenea din averea lui J.P. Morgan, ci din pozitia strategica a acestuia in economia SUA.

La inceputul secolului XX, industria SUA a trecut printr-o serie de restructurari si fuziuni care au dat alta fata economiei. J.P. Morgan si banca sa au fost in centrul acestei schimbari. In 1901, de exemplu, Morgan a creat societatea U.S. Steel cu o capitalizare initiala de 1,4 miliarde de dolari!

Unul dintre oamenii de incredere ai lui J.P. Morgan era Benjamin Strong, cel care conducea Rezerva Federala a SUA. Strong a lucrat pentru Morgan intr-una dintre bancile sale si, in timpul crizei din 1907, el a fost unul dintre cei mai de incredere “locotenenti” ai sai. Din 1914 a devenit guvernatorul Bancii Federale a New Yorkului.

In 1912, J.P. Morgan si partenerii sai erau principalii actionari in zeci de mari corporatii americane si detineau 72 de directorate in 112 corporatii! Morgan tinea in maini, practic, 40% din capitalul industrial, financiar si comercial al SUA!

Morgan i-a dat, de exemplu, 150.000 de dolari lui Theodore Roosevelt la alegerile din 1904. Morgan a cerut, in schimb, ca George Perkins, partenerul sau, sa devina consultantul sef al lui Roosevelt de-a lungul carierei sale politice. Perkins l-a presat pe Roosevelt sa candideze si in 1912 si i-a oferit acestuia 500.000 de dolari sub forma donatiilor de campanie.

Morgan si Rockefeller nu erau singuri in acest univers si aveau o opozitie darza. William Jennings Bryan a fost secretarul de Stat in timpul lui Woodrow Wilson si a luptat din toate puterile impotriva controlului pe care cei doi il exercitau asupra Rezervei Federale. Alti intelectuali progresivi precum Louis Brandeis, Felix Frankfurter sau Licoln Steffens erau aliatii lui Bryan. Erau si cativa politicieni curati, precum Huey Long sau Robert LaFollete, care se luptau in punlic impotriva trusturilor celor doua familii.

Morgan si Rockefeller aveau deseori clinciuri. La inceputul secolului 20, Rockefeller (banci si petrol), W. Averell Harriman (cai ferate), a doua generatie de bancheri Kuhn si fratii Lehman au fost principalii instigatori ai atacului asupra lui House of Morgan, declansat de Winthrop Aldrich de la Chase National Bank si care, in 1993, a condus la separarea bancilor comerciale de cele investitionale.

Rockefeller s-a lansat in sectorul bancar investind rezervele de bani de la Standard Oil in National City Bank. James Stillman era presedintele bancii National City si doi dintre baietii lui s-au maritat cu fiicele lui William si John Rockefeller. Asa s-a nascut o alianta de familie super puternica. Rezervele monetare de la Standard Oil erau atat de mari incat National City era una dintre cele mai puternice banci ale New Yorkului.

John Rockefeller voia sa domine lumea bancara asa cum o facea cu petrolul si, prin 1911, Rockefeller a facut investitii substantiale in Equitable Trust. Folodindu-se de acest lucru, Rockefellerii si-au extins rapid holdingul bancar printr-o serie de fuziuni. Equitable devenise a opta banca a SUA.

In 1929, Winthrop Aldrich a devenit presedintele lui Equitable Trust. Acesta era cumnatul lui John Rockefeller si era fiul senatorului Nelson Aldrich, unul dintre fondatorii cheie ai Rezervei Federale. Sub Aldrich, Equitable a fuzionat cu banca Chase National, care era dominata de familia Morgan.

Au inceput luptele interne intre Aldrich, pe de-o parte si Thomas Lamont si Albert Wiggin, fostul presedinte al bancii. Lupta a fost castigata de Aldrich iar Wiggin s-a retras cu o pensie suspect de mare, cam 100.000 de dolari pe an.

Atunci cand Roosevelt a ajuns presedintele SUA, adica in 1933, Marea Depresie economica lasase in urma 15 milioane de someri si un PIB scazut cu 30% fata de nivelul din 1929.

In timpul investigatiei Pecora, directorul celor de la National City, Charles Mitchell si presedintele Hugh Baker au fost fortati sa demisioneze. Aldrich trebuia sa gaseasca o cale ca sa protejeze bancile lui Rockefeller.

Pe 7 martie 1933, James Perkin, noul presedinte al celor de la National City, a anuntat ca banca va renunta la partenerii afiliati care se ocupau cu investitiile. A doua zi, Aldrich l-a urmat pe Perkin si a anuntat un plan reformator pentru banca, gest pe care multi l-au considerat a fi o mare tradare. Aldrich a denuntat conexiunea dintre bancile de investitii si bancile comerciale ca o cale inevitabila de a se comite abuzuri.

Astfel, omul lui Rockefeller a sustinut Actul Glass-Steagall de a separa bancile comerciale de cele investitionale. Mai mult de atat, Aldrich considera ca bancile private ar trebui sa fie la fel de reglementate precum si cele comerciale, bancile pribate ar trebui sa fie fortate sa separe diviziile de investitie de cele comerciale si ca nu ar trebui sa existe vreo directie centralizata care sa opereze intre cele doua tipuri de banci.

A fost lovitura de gratie pe care Aldrich i-a dat-o lui J.P. Morgan, in tentativa conspirativa a lui Rockefeller de a-si sterge concurentul din lumea bancilor. Amandoi au avut, insa, de suferit, de pe urma acestei masuri.