Visul unei Europe unite dateaza inca de la sfarsitul Primului Razboi Mondial. Atunci, sperantele s-au strans in jurul unei miscari paneuropene ce au culminat cu propunerea lui Aristide Briand din 1930, de a creea o Uniune Federala a Europei.
Organizatia pentru Cooperarea Economica Europeana, infiintata gratie Planului Marshall si Consiliul European au reprezentat marile directii catre o Europa unita. La 20 de ani, insa, de la ideile lui Briand, ministrul francez de Externe, Robert Schuman, a venit cu un alt plan de a uni Europa. Obiectivele sale erau mult mai modeste si viza unirea pietelor de carbune si otel ale Europei de Vest.
Cunoscand capcanele nationalismului, Schuman propunea o renuntare limitata la suveranitate in favoarea unei autoritati supranationale. “Daca pacea este sansa noastra, atunci trebuie sa avem o Europa unita”, spunea Schuman.
Odata ce Uniunea Sovietica s-a dezintegrat in 1991, reprezentantii celor 12 state care formau atunci Comunitatea Europeana s-au adunat la Maastricht, in Olanda, pentru a negocia Tratatul Uniunii Europene. Acest Tratat presupunea accelerarea procesului de integrare economica si politica. “Trebuie sa continuam procesul de a creea o uniune mai stransa ca niciodata pentru europeni, in care deciziile sunt luate cat se poate de mult in favoarea cetatenilor.”
Toate cele 12 natiuni au ratificat Tratatul, dar, in Franta si in Danemarca, referendumul abia a primit vetoul din partea cetatenilor, cu putin peste 50% in favoarea Uniunii. Camera Comunelor din Marea Britanie a intarziat ratificarea Tratatului pana dupa votul danezilor iar Germania a fost ultima tara care a ratificat Tratatul numai dupa ce toata conducerea Curtii Constitutionale a fost demisa, in octombrie 1993.
In decada ce a precedat Tratatul de la Maastricht si in anii ce au urmat, suportul cetatenesc pentru partidele nationaliste a fost acompaniat de resurgenta temelor antiimigrarii de pe scena politica. Frontul National, din Franta, era cel mai puternic si cel mai vizibil partid din acest grup, si numai cateva tari din Vestul Europei au scapat de influenta crescanda a politicii nationaliste.
In Germania, spre exemplu, la inceputul anilor ’90, partidul Republikaner a strans aproape 10% si sondajele de opinie aratau ca 3 din 4 alegatori la fiecare 10 respondenti simpatizau cu viziunile anti-europa si anti-imigranti.
Aceste doua fenomene au persistat in Europa si i-au amenintat integritatea. Astazi, la patru ani de la cea mai crancena criza economica de la Marea Depresiune (1929-1933), partidele extremiste sunt din nou populare in randul electorilor.
Nasterea Uniunii Europene a fost un proces mai mult de vointa politica si mai putin rodul unei vointe populare. Ce se va intampla la aceste alegeri va demonstra ce vrea cetateanul european: integrare sau dezintegrare!
