Problemele pe care le intampina uniunea bancara: de ce discutiile s-au oprit atunci cand a fost vorba de restructurarea bancilor

Fragilitatea politica si problemele sistemului bancar din zona euro ar putea sa pericliteze implementarea masurilor pentru infiintarea uniunii bancare.

Conceptul uniunii bancare este compus din patru elemente: reglementare, supervizare, rezolutia sau restructurarea bancilor cu probleme si asigurarea depozitelor.

Daca toate aceste elemente vor fi organizate la un nivel supranational, atunci rolul sectorului public in a coordona aceste aspecte va fi supus dezbaterii. Pana acum, s-au facut progrese doar in ceea ce priveste reglementarea si supervizarea bancara, lucruri ce vor intra sub incidenta Bancii Centrale Europene.

Discutiile s-au poticnit, insa, atunci cand s-a ajuns la restructurarea sau rezolutia bancilor falimentare. Michel Barnier, comisarul pentru piata interna a Uniunii Europene, a propus ca aceasta responsabilitate sa cada in sarcina Comisiei Europene si sa se infiinteze un fond de rezolutie bancara europeana.

Stabilizarea sau restructurarea bancilor cu probleme, in acest moment, cade in sarcina guvernelor nationale. Michael Barnier vrea sa schimbe acest lucru. Inca de la debutul crizei economice, foarte multe tari s-au folosit de fonduri publice pentru a ajuta financiar bancile care se prabuseau.

Aceste actiuni au marit datoria guvernamentala si au contribuit la accelerarea dificultatilor financiare cu care s-a confruntat sectorul public. Indoielile privind sustenabilitatea sistemului public au creat presiune pe abilitatea guvernelor de a-si refinanta bancile-problema, conducand catre o scadere a increderii in solvabilitatea sistemului financiar si a celui bancar.

Tinand cont de gradul mare de integrare economica la nivel european, rezolutia bancara dintr-o tara are efecte importante si asupra altor tari, dar guvernele acestor tari ar putea sa nu ia in considerare aceste efecte atunci cand au de-a face cu o criza bancara.

Bancile din tarile care au un sistem puternic al finantelor publice ar putea sa beneficieze de scaderea costurilor de finantare spre deosebire de bancile din tarile cu guverne supraindatorate, din cauza faptului ca investitorii se asteapta ca cele din urma au mult mai multe sanse sa fie salvate de guverne in cazul unei crize bancare. Acest lucru distorsioneaza concurenta dintre banci din piata interna europeana.

Barnier sugereaza ca pierderile care or sa apara vor fi acoperite de actionari si de creditorii bancilor. Daca ar mai fi nevoie de fonduri, acestea ar putea fi oferite din acel fond de rezolutie european. Ideea este ca acest fond va putea fi folosit numai daca creditorii privati ai bancii au absorbit cel putin 8% din totalul datoriilor.

Pe de alta parte, aceasta propunere mai trebuie imbunatatita, intrucat contributia privata a investitorilor ar trebui sa se intample atunci cand nu submineaza stabilitatea financiara a sistemului bancar. Pentru a asigura acest lucru, fiecare banca ar trebui sa fie obligata sa demonstreze ca o mare parte a capitalului sau este detinuta de investitori si ca acestia pot sa acopere pierderile.

Problema spinoasa a propunerilor avansate de Barnier se refera la introducerea unui element de pierdere comuna pentru toate bancile si care ar putea sa aiba consecinte drastice. Situatia economica din prezent este asimetrucia.

Bancile din tarile din zona euro si deponentii sai vor avea un apetit redus sa intre cu un angajament de 100% in acest fond de rezolutie european. Acest motiv ar putea sa forteze bancile sa ascunda o mare parte din pierderi in bilanturile bancilor de la periferie.