„Eficienţa“ energetică la români: aer poluat, locuinţe care pierd căldură, programe abandonate, birocraţie excesivă

Eficienţa energetică ar fi trebuit să fie un proiect asumat la nivel naţional care să ducă la o îmbunătăţire a calităţii vieţii românilor. În realitate, organismele statului fac mult prea puţin în această direcţie iar o armată de funcţionari publici trăieşte bine-mersi fără să-i întrebe nimeni, nimic.

Procesul decarbonizării economiilor ţărilor membre ale UE nu este o şuşanea. După semnarea Acordului de la Paris, electromobilitatea şi eficienţa energetică au devenit două principii de bază pentru oraşele viitorului. Probabil că mulţi se întreabă de ce ar trebui să ne intereseze pe noi, astăzi, eficienţa energetică. Nu avem alte lucruri mai importante de făcut?

Răspunsul este simplu: eficienţa energetică reduce costurile noastre şi impactul negativ asupra mediului asociat cu consumul de energie şi ne ajută să economisim bani şi să avem o calitate a vieţii net superioară. Creşterea eficienţei energetice, mai ales la nivel rezidenţial, este una dintre cele mai bune strategii de a combate schimbările climatice şi de a creşte securitatea energetică.

La începutul anului, Parlamentul European a înaintat o propunere legislativă cu un obiectiv extrem de ambiţios: toate ţările membre ar trebui, până în anul 2030, să atingă un prag de minim 35% în ceea ce priveşte îmbunătăţirea gradului de eficienţă energetică iar sursele de energie regenerabilă trebuie să ocupe o proporţie de 35% din consumul total de energie. Ce-i drept, negocierile sunt în curs, abia în faza incipientă. Urmează negocierile din trialoguri cu Comisia Europeană şi Consiliul. În urma compromisului rezultat din aceste discuţii, vom afla şi obiectivele pe care le vor atinge statele membre. Dar, în Parlamentul României, deja se vorbeşte despre ţinta de 35%.

Ce înseamnă acest lucru: Guvernele UE trebuie să adopte o serie de măsuri şi să implementeze programe la nivel local şi naţional prin care să reducă semnificativ consumul de energie, în special din surse poluante, atât în industrie cât şi în transporturi, la gospodării sau pentru clădirile administrative ale statului.

Un alt obiectiv al statului este educare populaţiei să consume energie cât mai eficient. Până la urmă, această misiune a luat-o Comisia Europeană care, de două săptămâni, derulează o campanie de conştientizare în mai multe oraşe ale ţării.

De-asemenea, Guvernul şi unităţile administrativ-teritoriale ar trebui să găsească scheme de sprijin pentru populaţia aflată în prag de sărăcie energetică, proiect abandonat de actuala conducere a statului.

Eficienţa energetică, ucisă de birocraţie

În România, sectorul rezidenţial este cel mai mare consumator de energie, reprezentând 33,7% din total, cu mult peste media Uniunii Europene (25,4%). De altfel, statul român are în derulare mai multe programe pentru a spori gradul de eficienţă energetică, însă birocraţia reuşeşte să pună capăt oricărei iniţiative de bun-simţ.

În subordinea MDRAP, de exemplu, avem Programul Termoficare 2006-2020 „Căldură şi Confort“ (HG nr. 462/2006), Programul Naţional privind creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe (OUG nr. 18/2009) şi Programul de Reabilitare Termică a clădirilor de locuit cu finanţare prin credite bancare cu garanţie guvernamentală (OUG nr. 69/2010).

Implementarea acestor programe întâmpină tot felul de bariere administrative. Ba finanţarea lor se aprobă cu întârziere, ba solicitările de finanţare de la UAT-uri ajung prea târziu, ba UAT-urile nu folosesc sumele alocate până la termenul limită, procedura de achiziţii pentru lucrări este greoaie, documentaţiile de avizare nu sunt întotdeauna completate corect, sunt situaţii când deconturile justificative nu sunt aprobate, proiectanţii nu cunosc legislaţia ori constructorul ajunge să intre în insolvenţă iar primăria trebuie să demareze o nouă licitaţie pentru atribuire.

Din toată această nebunie cine are de suferit? Noi! În loc ca populaţia să consume mai puţină energie pentru a se încălzi respectiv a răci locuinţele, idei bune care ar fi putut contribui din plin la aceste obiective sunt aruncate în aer din cauza birocraţiei.

Administraţia Fondului de Mediu: proiecte abandonate, salarii mai mari
Poate cea mai mare bătaie de joc la adresa consumatorilor români este ce se întâmplă cu programele Administraţiei Fondului de Mediu (AFM). Pe site-ul instituţiei am numărat 22 de proiecte din care, în derulare, mai sunt doar „Rabla“, „Rabla Plus“ şi „Casa Verde Clasic“. În acest context, pentru anul 2018, din cheltuielile totale preconizate, 31,358 milioane lei sunt destinate cheltuielilor de personal, faţă de 21,9 milioane lei în anul 2017.

La programul „Rabla“, bugetul prevăzut pentru 2018 a scăzut cu 36,66% faţă de anul 2017, asta după ce am asistat la o explozie a maşinilor second hand pe drumurile noastre după ce a fost eliminată taxa de mediu.

Din informaţiile disponibile pe site, la Casa Verde sunt pe rol soluţionarea dosarelor din anul 2016 şi care au fost aprobate în anul 2017. AFM acordă până la 3.000 lei pentru instalarea panourilor solare nepresurizate, până la 6.000 lei pentru instalarea panourilor solare presurizate şi până la 8.000 lei, pentru instalarea pompelor de căldură, exclusiv pompele de căldură aer-aer. Au fost cazuri în care instalatori şmecheri au profitat de acest program şi au instalat pentru producţia apei calde menajere panouri ieftine şi foarte proaste, la suprapreţ, driblând modul în care statul făcea deconturile pentru aceste cheltuieli. În mod normal, instalatorul făcea lucrarea, clientul plătea factura pe care, apoi, alături de chitanţă, o depunea la un dosar pe care îl înainta la AFM pentru a încasa decontul. Dar au fost cazuri în care instalatorii îi obligau pe clienţi să semneze un act notarial prin care se angajau să-i returneze instalatorului diferenţa banilor din decont pentru un sistem care, însă, nu făcea nicidecum 6000 de lei.

În baza programului Rabla Plus, cei care vor să îşi achiziţioneze un automobil electric pot primi două tipuri de ecotichete: unul de 45.000 de lei, pentru cumpărarea unei maşini pur electrice sau unul de 20.000 de lei, dacă vor să îşi ia un automobil hibrid, cu sursă de alimentare externă, care să genereze o cantitate de emisii de dioxid de carbon mai mică de 50 g/km. Dar, în România, sunt disponibile doar 10 modele de maşini electrice, cu preţuri începând de la 25.000 de euro, ceea ce înseamnă că cel mai mic cost cu care un şofer şi-ar putea lua un automobil electric, beneficiind de subvenţia de la stat, este de aproximativ 15.000 de euro.

Despre Programul „Infrastructură de Alimentare Verde“ aflăm de pe site-ul celor de la AFM că ultima sesiune deschisă a fost în perioada 15 septembrie – 15 noiembrie 2016, deşi nu este marcat ca nefiind în derulare. La fel, programele „Spaţii verzi“, „Împăduriri“, „Alimentare cu apă şi canalizare“, „Programul RO-LA“, „Iazuri“ şi „Dezvoltarea, optimizarea reţelei naţionale de monitorizare a calităţii aerului“ fie nu prezintă niciun fel de informaţie, fie au funcţionat în trecut dar nu există nicio informaţie că ar funcţiona în prezent.

Apropo de ultimul program din acest top, fac o paranteză: calitatea aerului este atât de bună în ţara noastră încât, anual, aproximativ 25.000 de oameni îşi pierd viaţa, prematur, din cauza concentraţiilor de dioxid de nitrogen şi a celor de particule în suspensie PM 2.5 produşi de sectorul transporturilor, în procesul producţiei de energie, de industrie şi de sistemul de încălzire a locuinţelor.

Revenind, programele „Casa Verde Plus“, „Biodiversitate“, „Eco-Civic“, „Eco-Business“, „Eco-Turism“, „Compost“, „Managementul Integrat al zonei costiere“, „Energii Regenerabile“, „Deşeuri“, „Biciclişti“, „Înlăturare efecte meteo periculoase“, „Reducerea impactului“, „Refacere situri contaminate“, „RO06 Energie regenerabilă“ sau „Rabla pentru tractoare“ nu sunt în derulare.

Se pregăteşte o nouă schemă de ajutor pentru energia regenerabilă

În momentul de faţă, energia regenerabilă ocupă 24.8% din consumul final. Pentru anul 2020 nu numai că suntem pe drumul cel bun, dar aproape că ne-am atins, deja, obiectivele. Faţă de ţinta ce o avem de atins pentru anul 2030, suntem destul de departe. Astăzi, la Comisia de Industrii şi Servicii de la Camera Deputaţilor, există un proiect de lege pentru aprobarea OUG nr. 24/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie.

România a fost, însă, una dintre cele mai generoase ţări din Uniunea Europeană atunci când a venit vorba despre sprijinirea sectorului energiei regenerabile. În 2016, valoarea investiţiilor depăşea 4 miliarde de euro.

În mod ciudat, acest lucru nu s-a regăsit în factura consumatorilor. Potrivit unei informări oficiale a Ministerului Energiei, impactul schemei de sprijin aprobate în 2008 pentru energia verde în facturile românilor a fost de 19 miliarde de euro. De ce? Pentru că o mare parte din bani s-au dus spre importul de echipamente. Investiţiile s-au făcut însă la cele mai ridicate costuri cu tehnologia, care de atunci s-a ieftinit semnificativ şi continuă trendul.

Un alt caz de management defectuos al statului în acest domeniu are legătură cu importatorii de panouri solare.

Directiva Europeană 2012/19/UE a fost transpusă în legislaţia noastră abia în anul 2016, în timpul guvernului tehnocrat. Norma europeană prevede, printre altele, că toate importurile de produse electronice trebuie să se supună unui proces denumit trasabilitate.

În România, mecanismul funcţionează în felul următor. OTR-urile (organisme de transfer de responsabilitate) trebuie să recupereze din natură componentele electronice atunci când le expiră durata de viaţă. Practic, OTR-urile primesc astăzi nişte bani pentru o operaţiune care poate să aibă loc şi peste câţiva ani. Numai că, de fapt, ce se întâmplă? OTR-urile încheie contracte la rândul lor cu procesatori care reciclează aceste componente. De fapt, OTR-urile încasează nişte bani de la operatorii economici din domeniu şi, odată ce au pasat responsabilitatea, pot să-şi declare inclusiv insolvenţa.

Pentru importatorii şi producătorii de panouri solare este o adevărată lovitură. Începând cu data de 1 ianuarie 2017, în baza OUG 39/2016, operatorii economici au fost puşi să achite la AFM o contribuţie pentru preluarea obligaţiile anuale de colectare a deşeurilor de echipamente electrice şi electronice de 4 lei/kg de baterii şi acumulatori portabili, asta pe lângă celelalte sancţiuni aplicabile firmelor care nu se asigure de reciclare. Pe lângă asta, cei care importă panouri solare mai trebuie să plătească o taxă de 0.53 de lei/kg, în condiţiile în care un panou solar are 20 de kilograme şi de 2 lei/kg de carton. Toate aceste taxe nu vor duce decât către scumpirea panourilor solare sau la falimentul unor jucători din domeniu.

Related News

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


UA-42426876-1