Cea de-a doua intifada palestiniana a izbucnit la finalul lui septembrie 2000. Frustrarile adunate dupa ani intregi de negocieri fara success au fost detonate de esecul summit-ului din iulie al aceluiasi an, de la Camp David. Ariel Sharon, pe-atunci liderul opozitiei israeliene, a efectuat o vizita in Ierusalimul de Est, mai exact in Haram al-Sharif, asa cum ii spun musulmanii, sau Templul Mount, asa cum il numesc evreii, acolo unde este gazduita moscheea Al-Aqsa.
BACKGROUND:
In baza acordurilor de pace de la Oslo semnate in 1993 si in 1995, israelienii si palestinienii au cazut de-acord pe marginea unor serii de concesii, dupa prima Intifada (1985), in baza carora palestinienilor li se oferea dreptul la auto-determinare. Acordurile au creat Autoritatea Palestiniana care functiona in zonele limitate auto-guvernate din partile teritoriilor ocupate de palestinieni. Mai mult, Israelul a fost de-acord sa isi retraga fortele armate din Fasia Gaza si din Cisiordania. Organizatia pentru Eliberarea Palestinei a recunoscut, formal, Israelul si si-a luat angajamentul sa asigure securitatea populatiei in centrele evacuate. Palestinienii trebuiau, in baza acordului, sa isi exercite timp de cinci ani auto-guvernarea, pana cand se va ajunge la un acord definitiv.
A fost Ariel Sharon cel care a aprins fitilul Intifadei?
Pe 28 septembrie 2000, Ariel Sharon si cu fiul sau se duceau in Haram al-Sharif pe fondul esecului negocierilor pentru pace de la Camp David. Palestinienii au considerat provocator acest gest. Pe de alta parte, liderii israelieni au sustinut ca violentele au fost orchestrate de palestinieni, care au atacat tinte israeliene din Fasia Gaza cu putine zile inainte de vizita lui Sharon. Mai mult decat atat, in media palestiniana s-au facut apeluri incendiare la violenta si un rol principal l-au jucat liderii comunitatii religioase palestiniene.
Vizita lui Ariel Sharon a fost una plina de simbolistica. Flancat de 1000 de ofiteri ai fortelor armate israeliene, Sharon a rostit una dintre cele mai memorabile fraze din istoria conflictului israeliano-palestinian: “Templul Mount se afla in mainile noastre!”, reiterand transmisiunea radio din iunie 1967, atunci cand fortele israeliene marsaluiau prin Ierusalim si ocupau si ultimele parti din teritoriul Palestinian care nu fusese cucerit in 1948.
Publicul tinta pentru mesajul lui Ariel Sharon erau israelienii, intrucat Sharon se afla in plina campanile pentru sefia Partidului Likud. Palestinienii, insa, s-au umplut de furie.
Mostenirea generalului Sharon a fost bine cimentata in constiinta palestinienilor. In opinia lor, Sharon a fost arhitectul invaziei din Liban, a fost responsabil pentru masacrele de la Sabra si Shatila si este cel care a devastat aspiratiile palestinienilor la a avea propriul stat.
Toata nebunia a inceput atunci cand cateva sute de protestatari au aruncat cu pantofi in escorta militara care il proteja pe Sharon. Dupa rugaciunile rostite la moscheea al-Aqsa, in cateva ore, in toata Palestina, demonstratiile au erupt. Toata lumea striga faptul ca vrea o intifada.
A doua zi, pe 29 septembrie, fortele armate israeliene au deschis focul asupra demonstrantilor neinarmati langa moscheea al-Aqsa, luptele soldandu-se cu cativa morti si 100 de raniti. A fost un adevarat masacru!
Fragment din cartea “Ariel Sharon – Viata unui lider, scrisa de fiul sau, Gilad Sharon”:
Pe 28 septembrie am fost cu tatal meu la Templul Mount. Am plecat de la ferma insotiti de ofiteri din serviciile secrete. In Ierusalim, am schimbat maasinile. Am intrat in Templu pe la poarta Mughrabi, instotiti de membri ai Partidului Likud si de un ghid al Autoritatii israeliene pentru Antichitati. Sute de politisti stateau de paza. Din punctul meu de vedere, prezenta lor era mai mult pentru show si nu le demonstra decat slabiciunea! […] Vizita la Templul Mount a avut drept scop ca tatal meu sa isi manifeste opozitia fata de decizia lui Ehud Barak care nu voia sa renunte la Templu.
Demonstratiile s-au aprins in Cisiordania si in Fasia Gaza, insa confruntarile erau disproportionate: in timp ce politia folosea munitie, palestinienii aruncau cu pietre. Pe 30 septembrie 2000, un politist israelian a fost impuscat de un altul, palestinian, in timpul unei patrule comune, la granita dintre cele doua teritorii. Cel mai fierbinte moment si, totodata, cel mai marcant, a fost atunci cand politistii israelieni au tras focuri repetate in Mohammed al-Durrah, un copil de 13 ani, in timp ce acesta incerca sa se ghemuiasca dupa tatal sau pentru a se feri de gloante. Cateva momente mai tarziu, paramedicul care incerca sa le ofere primul ajutor a fost ucis.
Pe masura ce demonstratiile s-au intensificat, organizatiile non-guvernamentale pentru apararea drepturilor omului au condamnat tentativele violente ale fortelor israeliene de a suprima intifada. La finalul anului 2000, 275 de palestinieni fusesera ucisi si alte cateva sute de raniti au ajuns pe paturile spitalelor. De partea cealalta, 19 membri ai fortelor de ordine israeliene si cinci civili israelieni s-au alaturat si ei, pe lista ranitilor. De-acum nu mai era nimic in comun cu prima intifada (1987-1992). Era un adevarat razboi!
Dupa ce bilantul mortilor a ajuns la 400 de palestinieni, situatia s-a schimbat si atacurile sinucigase erau la ordinea zilei. Ambuscadele, atacurile rapide, rapirile si luptele de gherila au fost solutiile la care au recurs palestinienii. Pana la finalul lui 2004 s-au inregistrat 135 de atentate sinucigase care au produs 500 de victime. Portile razboiului erau deschise larg si, acum, scenele sangeroase aveau loc in centrele celor mai mari orase ale Israelului.
Fragment din cartea “Ariel Sharon – Viata unui lider, scrisa de fiul sau, Gilad Sharon”:
Unul dintre cele mai sangeroase incidente a fost linsajul de la Rammalah. Pe 12 octombrie 2000, doi rezervisti, Yossi Avrahami si Vadim Nurzhitz, au mers, din greseala, cu masina, in Ramallah. Acestia au nimerit fix in mijlocul unei multimi de palestinieni, care a inceput sa arunce in ei cu pietre. Politia palestiniana i-a condus pe-acestia la o sectie de politie, acolo unde ofiteri palestinieni si oameni din multime i-au batut pe cei doi, i-au injunghiat si i-au aruncat de la etajul al doilea drept in mijlocul multimii care astepta la intrarea in sectia de politie. Trupurile lor au fost mutilate si tarate in tot orasul.
Problemele interne ale Israelului: Ehud Barak era pe langa
Atunci cand Ehud Barak s-a dus la Sharm el-Sheik in 2000, pe 16 octombrie, la o intalnire cu Arafat, Clinton si Mubarak, el si staff-ul sau au fost tratati intr-o maniera degradanta de egipteni. Nimic nu a iesit de la acea intalnire. Ca sa va dati seama cat de umilitor a fost tratamentul la care au fost supusi, imaginati-va ca Marit Danot, seful secretariatului lui Barak a fost blocat in camera de hotel. Niciun steag al Israelului nu a fost arborat la acest summit iar echipa lui Barak a fost perchezitionata si toate telefoanele celulare, inclusive si cel al lui Barak, au fost confiscate!
Fragment din cartea “Ariel Sharon – Viata unui lider, scrisa de fiul sau, Gilad Sharon”:
Ehud Barak i-a lasat pe liderii Hezbollah sa creada ca Israelul este slab si nu are o capacitate atat de puternica de a raspunde si ca nu exista un pret real pe care Israelul l-ar plati pentru a asigura suveranitatea statului si protectia cetatenilor sai. Totusi, dupa ce Hezbollah a plasat mii de rachete de-a lungul granitei cu Israel, deja se punea problema unui razboi.
In ciuda terorii asternute pe cele doua teritorii, Arafat si ceilalti lideri ai Autoritatii Palestiniene au continuat sa calatoreasca fara nicio problema. Umilinta maxima la care s-a expus Barak a fost aceea de a-i acorda lui Shimon Peres functia de ministru al Cooperarii Regionale, o pozitie superfluua creata special pentru Peres.
Pe 22 noiembrie, dupa alte cateva atacuri sangeroase, cativa teroristi au aruncat in aer un autobuz, in Hadera. Doi oameni au fost ucisi, iar 16 s-au putut considera norocosi ca au scapat doar cu rani.
A doua zi, Ehud Barak s-a dus sa-I viziteze pe raniti la spitalul din Hadera. “Aceste atacuri barbare nu ne vor dezbina! Suntem pe cale de a face pace si vom face pace!” Teroarea s-a asternut in Israel iar Barak tocmai ce isi anuntase divortul de realitate. Nu isi mai dadea seama ce se intampla: el tocmai credea ca e pe punctul de face pace.
In ciuda pozitiei conciliatoare manifestata de guvernul condus de Barak, multe state, printre care Oman, Tunisia, Maroc si Qatar au retezat relatiile diplomatice cu Israelul! Ambasadorul desemnat de Iordania nu a mai descins niciodata in Israel iar Egiptul si-a retras ambasadorul.
Pe 10 decembrie 2000, Ehud Barak facea un pas inapoi si renunta la functia de premier dupa un an si jumatate de exercitiu al functiei.
Fragment din cartea “Ariel Sharon – Viata unui lider, scrisa de fiul sau, Gilad Sharon”:
In 2001, tatal meu si Ehud Barak s-au confruntat in campania pentru alegerile pentru functia de premier. Publicul a vazut in tatal meu autoritatea nationala, siguranta, asa ca l-au vrut in functie.
In aprilie 2002, Israelul a invadat Fasia Gaza in urma unei operatiuni masive denumita “Scutul Defensiv”. Orasele palestiniene fusesera reocupate. A fost cea mai mare ofensiva militara desfasurata de Israel pe teritoriul Palestinei din 1967 incoace!
Cea mai dura batalie a avut loc la tabara de refugiati din Jenin, acolo unde luptatorii palestinieni le-au tinut piept celor 1000 de soldati istaelieni. Dupa cateva zile de lupte crancene, Israelul a bombardat tabara de refugiati, folosind elicoptere si avioane de razboi. Tabara a fost inconjurata de tancuri si, apoi, totul a fost pus la pamant de buldozere, 4000 de familii ramanand fara acoperis deasupra capului.
Finalul Intifadei
Numeroase eforturi internationale au fost intreprinse pentru a se pune capat crizei. Fostul senator George Mitchell a intocmit un plan prin care se stabilea un grafic de incetare a focurilor. In septembrie 2002, SUA, UE, Federatia Rusa si ONU au anuntat sponsorizarea unui proiect de gasire a unei solutii pentru existenta celor doua state si a se pune capat conflictului Palestinian. Roadmap-ul este in continuare un document folosit in tacticile de negociere dintre cele doua parti.
Cea de-a doua Intifada s-a stins incet dupa moartea lui Yasser Arafat din 2004. In plus, au mai contribuit si starea generala de rau in care se afla societatea palestiniana precum si eficacitatea apararii militare israeliene si a gardului de securitate, care a servit la stoparea multor altor incercari de atacuri teroriste.
Cronologia celei de-a doua Intifade
- In octombrie 2000, doi rezervisti IDF aau fost ucisi in Rammallah, dupa ce au fost capturati de palestinieni; imaginile cu trupurile mutilate ale celor doi ofiteri s-au propagat ca niste unde de soc in societatea israeliana
- In data de vineri, 1 iunie 2001, un atac sinucigas s-a produs la clubul de noapte Dolphinarium din promenada Tel Aviv-ului. 21 de tineri au fost ucisi iar 132 au fost raniti
- Pe 9 august 2001, un alt atac cu bomba s-a produs la o pizzerie din Ierusalim. 15 oameni au fost ucisi si 140 s-a ales cu rani
- Rehavam Ze’evi, ministrul Turismului, a fost asasinat de teroristi intr-unul din hotelurile Ierusalimului
- In decembrie 2001, Israelul a declarat Autoritatea Palestiniana ca fiind o entitate a terorii si a atacat Fasia Gaza. Presedintele Palestinian Yasser Arafat a fugit din zona cu elicopterul
- In 2002, un terorist al gruparii Hamas s-a aruncat in aer in Hotel Park din Netanya. 30 de oameni au murit iar 150 au fost raniti. La doua zile dupa atac, Israelul a lansat operatiunea Scutul de Aparare
- Secretarul – general al Fatah, Marwan Barghouti, a fost arestat
- In iunie 2002, Israelul a inceput sa construiasca gardul de securitate de-a lungul granite cu Palestina. Lungimea lui era de peste 500 de kilometric
- Pe 22 iunie 2002, fortele aeriene ale Israelului au bombardat casa din Fasia Gaza a liderului Hamas
- Pe 29 iunie 2002, la interventia SUA, cele doua parti combatante au hotarat sa inceteze focul. Israelul si Autoritatea Palestiniana incercau sa reia relatiile diplomatice; fragilul armistitiu a luat sfarsit cateva saptamani mai tarziu
- Pe 14 octombrie 2013, o femeie a fost autoarea unui atac sinucigas cu bomba la restaurantul Maxim, din Haifa
- In martie 2004 a avut loc cel mai sangeros atac terorist din istoria Israelului: doi teroristi, deghizati ca soldati IDF, s-au infiltrat in portul din Ashdod si au detonat cantitati masive de explozibil. Bombele au explodat la cativa metri de rezervoarele cu ammoniac ale portului. Zece oameni au fost ucisi si 16 au fost raniti. Daca acele rezervoare ar fi fost aruncate in aer, atunci Israelul ar fi avut parte de o catastrofa de proportii uriase
- Pe 9 ianuarie 2005 este ales Mahmoud Abbas in fruntea Autoritatii palestiniene. Platforma lui se concentra in jurul unor negocieri pasnice cu Israelul
- Pe 8 februarie 2005 a avut loc summit-ul de la Sharm el-Sheikh, acolo unde Sharon si Abbas au incheiat un armistitiu. Si-au strans mainile la finalul unui summit ce a durat patru zile si la care au mai luat parte oficiali ai Egiptului si Iordanului
- Pe de alta parte, Hamas si Jihadul Islamic au spus ca armistitiul nu se aplica si membrilor acestor doua organizatii intrucat Israelul nu si-a retras nici pana in ziua de azi cererea ca Hamas sa isi demonteze toata infrastructura terorista inainte de a trece mai departe pe Harta spre Pace
