fbpx trusted online casino malaysia
europolitics
Istorie

Poate fi 2018 la fel de revoluționar ca 1968? Cu ce se deosebește conservatorismul din Vestul Europei de cel din Est

Anul trecut, în luna octombrie, un grup de intelectuali conservatori de pe Bătrânul Continent a publicat un manifest intitulat „O Europă în care putem crede”. Textul conține o retorică ce promovează o mișcare națională desprinsă din zilele anului 1968 și este semnat de Philippe Beneton (Franta), Remi Brague (Franta), Chantal Delsol (Franta), Roman Joch (Slovacia), Lanczi Andras (Ungaria), Ryszard Legutko (Polonia), Pierre Manent (Franta), Dalmacio Negro Pavon (Spania), Roger Scruton (Marea Britanie), Robert Spaemann (Germania), Bart Jan Spruyt (Olanda) și Matthias Storme (Belgia).

Impresia pe care autorii manifestului vor să o întipărească în mintea cititorului este că Uniunea Europeană înseamnă un „imperiu al banilor și al reglementărilor”, că „emigrarea fără asimilare este colonizare” și că ei, conservatorii, sunt apărătorii ideii de stat națiune pe care îl protejează de elitele pro-europene.

Potrivit autorilor, această falsă Europă, ai cărei “purtători de stindard sunt voluntari orfani, care văd situația lor de apatrizi ca o faptă nobilă”, “cauționează o lectură caricaturală a istoriei noastre”. Acești lideri “ignoră și chiar repudiază rădăcinile creștine ale Europei. În același timp, au grijă să nu ofenseze musulmanii, care ar trebui să adopte cu bucurie perspectiva lor laică și musulmană”. Partizanii “falsei Europe” sunt acuzați că “înăbușe orice disidență-desigur, în numele libertății și al toleranței”.  Autorii critică de asemenea faptul că, deși se vorbește despre “o libertate fără precedent, viața europeană devine din ce în ce mai reglementată”.  Aceste reguli, adeseori concepute de tehnocrați fără chip în soldă celor puternici, guvernează relațiile noastre profesionale, deciziile de afaceri” iar “falsa Europa” este acuzată că încearcă să restrângă libertatea de expresie. Argumentul: “liderii politici care reamintesc adevăruri supărătoare despre islam sau imigrație sunt aduși în fața judecătorilor”.  Autorii mai spun că “falsa Europă” promite o “cultură de omogenizare dictată de piață și o conformitate impusă de politică”.

Narativul propus de acești intelectuali nu surprinde pe nimeni. Reacțiile acestui manifest au o fundație solidă. Globalizarea, extinderea granițelor UE spre est, euroscepticismul alimentat de criza euro din perioada 2008/2009, criza datoriilor grupului PIIGS, criza din Ucraina, criza refugiaților, terorismul, fragmentarea societății, Brexitul și contradicțiile care parcă nu se mai termină între liderii europeni au pus la grea încercare unitatea blocului european. Dar, după ce am trecut prin toate aceste obstacole, merită să ne întoarcem înapoi, în anii ‘60? Și o să explic, acum, de ce fac referire la această perioadă… Pentru că toate aceste idei seamănă izbitor cu cele avansate de revoltele din acel an dar folosite nu în ideea de modernizare a Uniunii Europene, ci în ideea de a ne reîntoarce la ideea de stat-națiune.

Conceptul cheie al anului 1968 a fost „recunoașterea”

Unul dintre cele mai puternice sloganuri de la acea vreme era „Toți suntem niște minorități!”. Dacă demonstranții din ’68  erau preocupați de soarta minorităților etnice, religioase sau sexuale, motivația intelectualilor de astăzi este dreptul majorității. Dacă anul 1968 era despre națiuniunile care își mărturiseau păcatele, acești intelectuali conservatori sunt preocupați să proclame inocența divină a națiunilor în fața birocrației pervertite de la Bruxelles.

În anii ce au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, țările din Europa au trecut prin numeroase convulsii sociale. Aceste proteste au marcat o escaladare pe plan mondial a conflictelor sociale caracterizate, predominant, de revolte populare împotriva fie a armatei (în Est), fie a elitelor birocratice (în Vest), care au răspuns cu o escaladare a represiunii politice.

În țările capitaliste, aceste proteste au marcat un punct de cotitură pentru mișcările care luptau pentru drepturile și libertățile civile. Pentru câteva luni din primăvara anului 1968, Europa a fost pe marginea unei revoluții. Mobilizarea studenților din Italia a culminat cu bătălia din Valle Giulia, din Roma. În mai, o rebeliune a studenților izbucnită în suburbiile Parisului a fost urmată de o grevă generală la care au participat peste 10 milioane de oameni care au fost la un pas să răstoarne guvernul condus de un de Gaulle bătrân și autocrat. În Berlinul de Vest, studenții au luat cu asalt străzile împovărați de vina Holocaustului și de complicitatea părinților lor la crimele naziste.

O altă mișcare puternică, cea ecologistă, își are rădăcinile în protestele din anul 1968 din Suedia, Danemarca și Olanda. Clubul de la Roma a fost fondat în anul 1968 ca un rezultat al acestei mișcări.

În ceea ce privește țările din blocul comunist trebuie să ne amintim de câteva momente demonstrațiile studențești din Belgrad (1968) și de Primăvara de la Praga ce a culminat cu invazia tancurilor sovietice în august 1968.

Hai să luăm două momente simbolice pentru „Recunoașterea” din 1968 și cea din 2018

Pe 7 decembrie 1970, Cancelarul Germaniei Willy Brandt este surprins îngenunchind în fața unui monument ridicat victimelor căzute în timpul revoltei evreilor din Varșovia din timpul invaziei naziste. Gestul surprinzător și spontan al Cancelarului german i-a surprins pe toți cei prezenți. A rămas așa, în genunchi, minute bune. În aceeași zi, Brandt a semnat Tratatul de la Varșovia prin care recunoștea Linia Oder-Neisse ca granița dintre Germania și Polonia.

cancelar

Linia Oder-Neisse este denumirea dată frontierei polono-germane stabilită la 2 august 1945 de către Conferinţa de la Potsdam de-a lungul râului Neisse (Lausistzer Neisse), de la frontiera cu Cehia şi pînă la vărsarea acestuia în rîul Odra (Oder), apoi de-a lungul talvegului navigabil al Odrei şi pînă la vărsarea sa în Marea Baltică, dar lăsînd oraşele Szczecin (Stettin) şi Świnoujście (Swinemünde) de partea poloneză a frontierei. În urma trasării acestei frontiere Germania a pierdut imediat după război cea mai mare parte a provinciilor sale istorice din est : Pomerania şi Silezia, partea de est a Brandenburgului şi cele două Prusii (Orientală şi Occidentală), avînd împreună o suprafaţă totală de 113,7 mii km². Dintre acestea 15,1 mii km² i-au revenit URSS (actuala regiune Kaliningrad, o exclavă rusă), iar 98,6 mii km² i-au revenit Poloniei.

Circa 9 milioane dintre cei peste 10 milioane de locuitori germani ai acestor ţinuturi au fost expatriaţi între 1945-1950 în Germania. Dintre cei rămaşi circa 0,6 milioane erau etnici polonezi (în sudul Prusiei Orientale şi în Silezia Superioară), iar alţi 0,6 milioane erau etnici germani pe care statul comunist polonez i-a identificat ca fiind “polonezi germanizaţi”. Legalitatea noii frontiere polono-germane a fost vreme îndelungată un subiect de discuţii, întrucît RFG nu a recunoscut-o ca frontieră de-facto a Poloniei decît în 1970, iar prevederile Conferinţei de la Potsdam stipulau că frontiera polono-germană va fi stabilită definitiv doar de o conferinţă de pace. Soluţionarea definitivă a acestei probleme s-a produs abia în 1991, după semnarea acordului de frontieră dintre Polonia şi Germania reunificată. Conform aceluiaşi acord Polonia a recunoscut existenţa unei minorităţi germane şi a oferit acesteia o serie de drepturi.

duda

Pe 6 februarie 2018, președintele Poloniei Andrzej Duda a ratificat un proiect de lege prin care devine ilegal a acuza națiunea poloneză de complicitate la crimele Holocaustului și la alte atrocități comise de naziști, o măsură prin care oficialii de la Varșovia au turnat benzină peste relațiile cu Israel și SUA.

Între 1939 și 1945, pe teritoriul Poloniei, regimul nazist a construit cele mai cunoscute lagăre de concentrare, printre care Auschwitz, Treblinka și Belzec. Aproape șase milioane de polonezi au fost exterminați acolo, jumătate dintre ei fiind etnici evrei. La debutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania și Uniunea Sovietică au invadat Polonia. Prima prin vest, a doua prin est. Cele două puteri militare au împărțit Polonia care, timp de cinci ani, și-a pierdut independența. Acest lucru este folosit ca argument de premierul polonez Mateusz Morawiecki care spune că este imposibil ca Polonia să fie făcută vinovată de ororile care au avut loc în timpul războiului.

Marea problemă este că guvernul naționalist polonez încearcă să spele unul dintre cele mai sângeroase capitole din istoria țării. Potrivit iniţiativei legislative, orice persoană care acuză în mod public statul polonez de complicitate la crimele comise de către nazişti, sau care se referă la lăgărele naziste de concentrare din Polonia ca fiind poloneze, riscă până la trei ani de închisoare. Cei care critică acest proiect de lege susţin că ar permite guvernului să respingă cazurile în care complicitatea poloneză pentru crime de război a fost deja dovedită.

Partidele populiste de astăzi nu sunt interesate de regimurile de taxare sau de asigurarea bunăstării

Pentru populiști, deținerea puterii este o oportunitate de a reclădi identitatea națională și de a rescrie narativul istoric. Pentru aceste formațiuni politice este important cum se raportează națiunea la trecutul ei iar copiii să fie educați într-un anumit spirit. Dezbaterile despre imigranți este o oprtunitate de a defini cine aparține și cine ar putea să aparțină unei comunități naționale.

Dacă în națiunile-stat o asemenea dezbatere avea loc între liberali și conservatori, la nivelul Uniunii Europene, experimentăm conflictul ideologic dintre Vest și Est, între dou versiuni de conservatorism.

Conservatorul european din Vest este post-1968. A internalizat o parte din progresismul care a modelat societatea occidentală a Europei în ultima jumătate de secol (precum dreptul de a fi diferit, libertatea de expresie) eliminând, totodată, excesele anului 1968.

În Estul Europei, conservatorismul este o formă radicală a nativismului. Refuză modernitatea în ansamblul ei și vede în schimbările culturale din ultimele decade o tentativă de a distruge culturile naționale ale societăților din Centrul și Estul Europei. A fi conservator în această parte a Europei înseamnă nu numai a fi împotriva exceselor anului 1968, dar împotriva oricărei forme de cosmopolitanism sau de diversitate.

orban

Trebuie să notăm că nu vrem să fim diverși și nu vrem să fim amestecați. Nu vrem culoarea noastră, tradițiile noastre și cultura națională să fie amestecată cu cea a altora. Vrem să fim așa cum am fost acum 1.100 de ani în bazinul Carpaților.

—- Viktor Orban —–

Nu există vreo declarație mai limpede care să arate diferența dintre viziunea Estului despre conservatorism și cea a Vestului. Acolo, conservatorii cred că nu este de-ajuns să dobândești un pașaport german ca să devii german, ci trebuie să adopți și cultura dominantă. În viziunea lui Viktor Orban, nu poți fi maghiar decât dacă te-ai născut în Ungaria.

Conservatorii din Vestul Europei își imaginează un continent unde majoritățile vor fi cele care vor șlefui societatea. Conservatorii din Estul Europei visează la o societate fără minorități și guverne fără opoziție. Dacă în Vest vorbim despre suveranitatea individului, în Est vorbim despre suveranitatea națiunii.

Related posts

Anul în care Hitler, Trotsky, Freud și Stalin au locuit în același oraș

Adelina Miron

Cum s-a ridicat Uniunea Europeană din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial și de ce contează în ecuația Brexitului

Adelina Miron

O poză veche de 35 de ani cu Francois Mitterand și Helmuth Kohl ne aduce aminte de valorile Uniunii Europene

Vlad Epurescu

Întoarcerea spiritului din 1989 pentru salvarea democrației europene de astăzi

Adelina Miron

Ziua libertății, sau când s-a prăbușit Zidul Berlinului

Europolitics.ro

Ce ar putea învăța Boris Johnson din experiențele lui Boris Elțîn și Václav Klaus pentru situația în care se află Marea Britanie

Adelina Miron

Leave a Comment

trusted online casino malaysia