erhard1

Povestea lui Ludwig Erhard, cele opt minute şi noaptea în care s-a născut marca germană

În mai 1945, cel de-Al Treilea Reich se prăbuşea răsunător, lăsând în urmă o ţară ruinată, oameni disperaţi şi o economie făcută praf. Producţia a scăzut dramatic, iar reţeaua de transporturi şi comunicaţiile erau distruse. Armata Roşie înainta liniştită pe teritoriul german. Germania aproape că nu mai exista.

În primul trimestru al anului 1946, economia Germaniei a produs doar 28% din serviciile şi bunurile pe care le genera în 1936. Malnutriţia era principala problema pe care o aveau de înfruntat nemţii. Apoi, un mare flux de refugiaţi din Estul Germaniei ocupat de Sovietici căutau cu disperare salvarea în Vestul ţării, deşi 40% din locuinţele de aici deveniseră nelocuibile în urma bombardamentelor.

Înfrângerea şi ororile celui de-Al Doilea Război Mondial i-au determinat pe germani să se gândească profund la viitorul ţării. Cei care au ieşit la înaintare să reclădească Germania nu au făcut parte din guvernul celui de-Al Treilea Reich, aşa că nu se simţeau direct responsabili pentru crimele de război comise. Totuşi, erau motivaţi să preîntâmpine pe viitor producerea unui dezastru de asemenea proporţii.

Povestea apariţiei mărcii germane şi influenţa pe care a avut-o Ludwig Erhard sunt explicate pe larg în cartea biografică a acestuia, scrisă de Alfred C. Mierzejewski. Ludwig Erhard s-a născut pe 4 februarie 1897 în Furth, Bavaria. S-a înrolat în armata Germaniei în timpul Primului Război Mondial şi a luptat în artileria germană chiar pe teritoriul României.

Întors rănit grav din război, Erhard nu mai putea să lucreze ca postăvar, aşa că s-a apucat să studieze economia. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Erhard a devenit consultant economic al administraţiei militare americane din Bavaria care, ulterior, l-a numit ministru al Economiei în cabinetul bavarian condus de Wilhem Hoegner. În aprilie 1945, pe când se afla în Furth, Erhard s-a gândit să-şi ofere serviciile autorităţilor militare americane. Acestea i-au încredinţat misiunea de a reporni activitatea industrială şi să reorganizeze administraţia municipală. Profitând de această calitate oficială, Erhard a început să publice articole şi să îşi facă recunoscute gândirea şi principiile sale economice. Dar atmosfera care domnea în Germania acelor vremuri era nefavorabilă ideilor lui Erhard.

Germania era îmbibată cu un puternic sentiment anti-capitalist. Mulţi spuneau că perioada capitalismului se încheiase odată cu Marea Depresiune (1929 – 1933) şi că marii afacerişti germani colaboraseră cu naziştii. Atât marxiştii, cât şi gânditorii creştini-democraţi refuzau piaţa liberă, proprietatea privată şi individualismul în favoarea colectivizării şi planificării de stat.

Spectrul politic era dominat de soluţia colectivizării. SPD (Social-Democraţii) voia ca statul să exercite un control public şi planificat asupra marilor întreprinderi. CDU (Uniunea Creştin-Democrată) şi CSU (Uniunea Creştin-Socială) voiau la rândul lor să reducă influenţa capitalismului. Până şi FDP (Democraţii Liberi) avea îndoieli asupra beneficiilor pe care ar putea să le aducă existenţa unei pieţe libere.

Aliaţii doreau să transforme Germania pe modelul anglo-saxon, iar sovieticii doreau să stoarcă estul Germaniei cât se poate de mult pentru a-şi repara ţara după dezastrul produs de cel de-Al Doilea Război Mondial. Până în 1948, timp de 12 ani, poporul german a trăit sub controlul preţurilor şi al raţionalizării.

Hitler impusese controlul preţurilor în 1936 pentru ca guvernul său să cumpere materie primă pentru război la preţuri artificiale joase. În 1939, Hermann Goering, unul dintre membrii de top ai Partidului Nazist a impus raţionalizarea. Aceste măsuri au fost menţinute până în 1948 chiar şi în timpul ocupaţiei Aliate.

Multe dintre tranzacţiile economice se făceau prin barter şi multe firme angajau un „compensator” care evalua valoarea barterului, ineficient comparat cu achiziţionarea directă de bunuri şi servicii. În iunie 1947, Consiliul Economic condus de Aliaţi, care era o formă parlamentară ce conducea Bizonia (zona de ocupaţie americano-britanică), urmărea să implementeze reforma monetară. Pe 10 octombrie, a avut loc prima şedinţă a Biroului Special pentru Bani şi Credit. Graţie faptului că a fost numit în fruntea acestui organism, cu toate că mulţi membri ai săi se opuneau vehement capitalismului, Erhard a respins cu toate puterile sale ideea controlului excesiv al statului în economie.

Într-un articol publicat în luna noiembrie în revista economică „Der Wirtschaftsspiegel”, Erhard s-a opus intenţiei Aliaţilor de a demonta industria şi a refuzat plata reparaţiilor de război în acest mod, preferând să încurajeze o economie liberă care, odată ajunsă în creştere, să poată genera banii pentru plata pagubelor.

Erhard le-a explicat Aliaţilor că era mult mai de preferat să lase întreprinderile în pace pentru a susţine revenirea economică. Erhard credea însă cu tărie că Germania avea nevoie de o nouă reformă monetară astfel că, în 1948, le-a prezentat Aliaţilor draftul Homburg prin care 80% din capitalul lichid aflat în circulaţie trebuia să se transforme în acţiuni lichide, 15% urma să fie depus în conturi bancare „îngheţate”, iar 5% urma să devină noua monedă.

Practic, fiecare german ar fi primit câte 50 de mărci germane noi în ziua în care ar fi fost introdusă noua monedă. Aliaţii au refuzat acest plan. Dar într-una din ultimele sale acţiuni ca şef al Biroului Special, Erhard s-a întâlnit cu generalul Sir Brian Robertson, şeful guvernului de ocupaţie britanic, pe care l-a impresionat cu patima sa cu care îi spunea că Planul Marshall trebuia să fie conectat cu o reformă monetară şi că aceasta trebuia implementată cât mai curând.

erhard

Erhard se temea că eforturile Aliaţilor de a căuta o cale de negociere cu Sovieticii ar întârzia reforma monetară şi era convins că reforma sa era mai bună decât Planul Colm-Dodge-Goldsmith adoptat până la urmă de Aliaţi. Într-un discurs la care au participat membrii tuturor partidelor politice din Germania de Vest, Erhard a clamat că reforma monetară trebuia implementată într-un mod socialist responsabil, adică statul să ia măsurile necesare pentru a-i proteja pe cei slabi şi că datoriile să fie cât se poate de egal suportate.

Piaţa liberă era însăşi o măsură socială. Erhard voia să reducă aparatul administrativ, salvând astfel cheltuieli publice şi considera că libertatea consumatorilor şi a producătorilor vor conduce către ridicarea standardului de viaţă. Regulile ce ar fi trebuit introduse aveau să limiteze abuzurile, iar reîntoarcerea la sistemul de preţuri avea să însemne revenirea la moralitate şi normalitate. Discursul său nu a fost primit cu foarte mult entuziasm. Apelul său către libertate şi prosperitate nu era foarte bine înţeles. Era mai confortabil ca statul să limiteze şi să controleze totul. Aripa muncitorească a celor din CDU a vrut să-i şubrezească poziţia lui Erhard şi să-l facă să încurajeze participarea sindicatelor în managementul companiilor.

Cu toate acestea, Erhard presa în continuare pentru reforma economică şi începea să câştige cât mai mulţi susţinători. Ştiind că momentul crucial se apropie, Erhard şi-a folosit autoritatea pentru a prezerva bunurile ce vor fi disponibile pentru ziua în care va fi introdusă noua masă monetară, iar restricţiile să fie înlăturate. În mai 1948, Erhard a întocmit un proiect de lege care i-a permis să liberalizeze preţurile. În tot acest timp i-a presat pe Aliaţi să accepte că germanii ar trebui să fie cei care să aibă un cuvânt greu de spus în reforma monetară.

Până la urmă, Aliaţii au fost de-acord şi i-au înmânat lui Erhard sarcina ca germanii să îşi rezolve problemele compensaţiilor în urma pierderii războiului. Ulterior, Erhard şi-a pus stafful să anunţe ministerele responsabile de economia ţării că raţionalizarea şi toate mecanismele de control vor fi abolite atunci când va fi introdusă noua monedă. Acesta a pregătit şi o lege prin care să abolească monopolurile şi cartelurile pentru a crea un organism care să supervizeze preţurile. SPD, văzând intenţiile lui Erhard, a dezlănţuit un atac devastator asupra acestuia. Socialiştii erau convinşi că liberalizarea preţurilor va duce către un dezastru, că deflaţia va lovi economia şubredă a Germaniei şi că tot ceea ce făcea Erhard era neconstituţional.

În acest timp, Aliaţii i-au dat mână liberă lui Erhard şi au fost convinşi odată şi pentru totdeauna că aşa trebuie făcută reforma monetară ce a fost anunţată pe 18 iunie. Germanii au fost întrebaţi ce preferă: o distribuire de câte 60 de mărci germane pentru fiecare locuitor imediat, creditând cu 5% depozitele bancare, alţi 5% peste trei luni şi alţi 10% reţinuţi ca rezervă pentru mai târziu sau o distribuire imediată de câte 30 de mărci germane şi 8% să fie îngheţaţi imediat în conturi bancare şi 12% mai târziu.

Erhard a avut 8 minute la dispoziţie ca să se hotărască şi a ales prima opţiune. Pe de altă parte, Erhard se temea că pachetul său legislativ nu va trece cu uşurinţă de legislativul german şi se îndoia de rapiditatea birocraţiei Aliaţilor. Aşa că Erhard a concentrat toată puterea sa din Consiliul Economic şi, cu toată opoziţia SPD-ului, pachetul său legislativ a fost aprobat.

Numai că britanicii i-au contestat acţiunile întrucât legislaţia nu avea autorizaţia Aliaţilor, în special cea a americanilor. Atunci când i s-a cerut socoteală pentru ce motiv a decis să relaxeze sistemul de raţionalizare, Erhard a oferit un răspuns dezarrmant, dar plin de adevăr:


Nu am relaxat nimic. Pur şi simplu am abolit acest sistem! Singurul tichet de care germanii vor avea nevoie pentru a-şi cumpăra mâncare este marca germană. Şi vor munci din plin pentru această marcă germană. Aşteaptă şi vei vedea!


 
Reforma a avut loc în cele din urmă duminică, pe 20 iunie 1948. Ideea de bază era aceea că noile mărci germane trebuiau să înlocuiască, într-un număr cât mai redus, rechsmark-urile. Masa monetară se contracta atât de mult încât nici nu mai contra controlul preţurilor. Tot în acea duminică, Consiliul Economic, la cererea lui Erhard şi împotriva membrilor SPD, a emis o ordonanţă prin care acesta a putut să elimine controlul preţurilor, fapt care a dus şi la multe tăieri de taxe.
Efectul acestor măsuri a fost electrizant. Henry Wallich, economist la Universitatea Yale, afirma la acea vreme că pur şi simplu spiritul germanilor s-a schimbat peste noapte.

 


 

Griul, foametea, feţele şi privirile care inspirau moartea şi care bântuiau străzile în căutarea hranei efectiv au revenit la viaţă!


 

 

Dacă în iunie 1948 indicele ce măsura producţia industrială era cu 51% mai mic faţă de nivelul său din 1936, în decembrie acesta ajunsese la 78%! Rezultatele au continuat să fie uimitoare până în 1958. Producţia crescuse de patru ori faţă de primele şase luni ale anului 1948 – luni care au precedat reformei monetare. In schimb, economia comunista a Germaniei de Est a stagnat.

La primele alegeri libere post-nazism, Erhard a primit voturile alegătorilor din districtul Baden-Wurttemberg şi, în septembrie 1949, a fost numit ministru al Economiei în primul cabinet al cancelarului Konrad Adenauer. Şi-a păstrat această poziţie timp de 14 ani, iar în perioada 1963 – 1966 a fost însuşi cancelarul Germaniei.

Related News

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


UA-42426876-1